Rugăciunea sau arta dialogului cu Dumnezeu

„Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită” (Matei 26, 41) este îndemnul pe care Mântuitorul Iisus Hristos l-a adresat ucenicilor Săi, în Grădina Ghetsimani, cu puțin înainte de începutul Sfintelor Sale Pătimiri. Același îndemn, al privegherii smerite și, mai cu seamă, al rugăciunii sincere, răsună pentru fiecare dintre creștini acum, în plină perioadă a Postului Mare, ca o chemare spre pocăință, spre curățire și spre împlinirea aleselor virtuți creștine.

În spiritualitatea ortodoxă românească a ultimei jumătăți de veac, tema și îndemnul la rugăciune au ocupat, cu predilecție, un loc de frunte, semn că românii, indiferent de timp, de loc, de împrejurări, de durerile înfruntate nu au uitat să-și facă timp să se roage și, astfel, să-și împărtășească bucuriile, mâhnirile și cererile lor Dumnezeului Vieții (Ioan 14, 6), Celui care „vindecă pe cei zdrobiţi cu inima şi îi înalţă pe cei blânzi” (Psalmi 145, 3 și 6).

În ultimele decenii, marii duhovnici ai Ortodoxiei românești au grăit cuvinte frumoase și folositoare despre practica creștină a rugăciunii. Ei i-au îndemnat constant pe cei credincioși să se roage. În acest sens, părintele Cleopa a observat că „rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu. Ea este vlăstarul blândeţii şi al lipsei de mânie; este rodul bucuriei şi al mulţumirii; este alungarea întristării şi a descurajării” („Ne vorbește părintele Cleopa”, vol. 4, p. 58). De asemenea, părintele Cleopa a asemănat rugăciunea unei plante ce creşte fără să ştie şi fără să înţeleagă clipa sau momentul creşterii sale, precum și unui copil care creşte, trecând de la o vârstă la alta fără să ştie timpul exact când a sporit creşterea sa. Concluzia împăr­tășită tuturor de marele duhovnic a fost aceea că „rugăciunea cu lacrimi a săracului sau a văduvei, făcută din inimă, poate fi considerată rugăciune la fel de puternică… precum rugăciunea lui ­Iisus” („Ne vorbește părintele Cleopa”, vol. 6, p. 51).

Despre rugăciune vorbește și părintele Teofil Părăian, un alt duhovnic consacrat al spiri­tualității românești. El a remarcat că mulţi dintre cei care se roagă rostesc rugăciunile cu detașare, într-un mod formal, fără nici o implicare personală. Prin urmare, el a atras atenţia că „rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu, iar ea este o rugăciune reală numai atunci când ne identificăm cu cele rostite sau gândite ca ale noastre” („Mari duhovnici români despre rugăciune”, Ed. Eikon, 2003, p. 122). În acest context, îndemnul părintelui este unul profund: „Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie”. Părintele Teofil s-a pronunțat și cu privire la rostul rugăciunii inimii în viaţa creștinilor sârguincioși: „Fiecare credincios poate şi e bine să se angajeze într-o rugăciune mai profundă, în rugăciunea isihastă, adică să nu se mulţumească cu minutele de rugăciune din programul de seară şi de dimineaţă” (Ibidem, p. 130).

Îndemnuri prețioase cu privire la rugăciune au fost oferite și de părintele Sofian Boghiu. El a observat în rugăciune un dialog cu Dumnezeu. De aceea, a îndemnat ca atunci când „ne rugăm lui Dumnezeu, când dialogăm cu El, când Îi spunem toate păsurile noastre şi Îl rugăm să ne ajute în necazurile noastre, să lepădăm din minte toată grija cea lumească” (Ibidem, p. 188). În acest context al dialogului, referitor la locul rugăciunii, părintele Sofian amintește că „orice loc în care ne rugăm este un loc sfânt, unde Dumnezeu este de faţă. De aceea trebuie să fim şi noi gata. Receptorul vieţii noastre lăuntrice să fie deschis pentru această convorbire a vieţii noastre cu Dumnezeu” (Ibidem, p. 190). Cât despre cei care nu se roagă, părintele Sofian îi compară cu ostașii fără de armă, cu păsările fără aripi, cu trestia care se leagănă încotro bate vântul: „Sunt asemenea peştilor pe uscat” (Ibidem, p. 190).

Am ales să prezentăm aceste câteva reflecții sugestive ale spiritualității ortodoxe românești cu privire la rugăciune, pentru a ilustra, în parte, rolul pe care rugăciunea trebuie să îl aibă în viața creștinului.

Pentru omul credincios rugăciunea formează unul dintre elementele cele mai importante ale trăirii sale religioase. În rugăciune, creştinul nu se simte străin sau orfan în faţa lui Dumnezeu, ci se închină și se adresează Acestuia ca unui Tată. Rugăciunea devine astfel modalitate de a vorbi cu Dumnezeu, căci, întocmai cum hrana materială este absolut necesară pentru trup, la fel pentru suflet avem nevoie de o hrană spirituală, care se identifică tocmai cu rugăciunea. Viaţa creştină şi progresul spiritual nu pot fi concepute în absența rugăciunii. Pentru creştin, ca şi pentru orice om religios, rugăciunea constituie forma sau modalitatea de a intra în legătură cu Dumnezeu, o legătură dialogală, ca de la persoană la persoană. Rugăciunea este proprie omului credincios şi, mai mult decât atât, reprezintă o necesitate vitală pentru viaţa spirituală. ­Altminteri, efectele ei multilateral benefice au fost observate și confirmate și de știința contemporană.
Așa cum aminteam, rostul rugăciunii este unul foarte important în evoluţia și devenirea duhovnicească a fiecărui om. Din această pricină, teologia ortodoxă a accentuat acest fapt şi l-a dezvoltat, demonstrând că, în absența practicii rugăciunii, viaţa Bisericii şi a mădularelor ei este lipsită de substanță, este seacă, fără vitalitate şi fără manifestare duhovnicească. Rugăciunea este cea care are meritul de a menţine echilibrul spiritual în spaţiul eclesial și social. De aceea fiecare creştin este chemat să se roage „pentru a se curăţi de patimi, apoi pentru a se izbăvi de neştiinţă şi uitare şi, nu în ultimul rând, pentru a fi păzit de toată ispita şi părăsirea” (Sfântul ­Evagrie Ponticul, „Capete despre ­rugăciune”, în Filocalia, vol. I, p. 80).

Așadar, rugăciunea nu poate fi limitată la simpla expresie a unui sentiment religios. Ea are rolul de a angrena întreaga fiinţă umană, angajând-o negreșit într-o experiență a dialogului cu Dumnezeu, Tatăl ceresc. Rugăciunea edifică spiritual şi-l ridică pe om la demnitatea de interlocutor al lui Dumnezeu. Din acest motiv, rolul rugăciunii în spiritualitatea răsăriteană a fost și este observat ca fiind unul deosebit, chiar prioritar.

Cu aceste gânduri care privesc puterea transformatoare și edificatoare pe care rugăciunea sinceră și smerită o are asupra omului, dorim tuturor cititorilor să dobândească și să cunoască darul creșterii și întăririi duhovnicești în și prin rugăciune, păstrând întotdeauna viu în inimile lor îndemnul Sfântului Apostol Pavel adresat tesalonicenilor: „Ru­gați-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17).