Aprofundări ale „teologului iubirii”, părintele Dumitru Stăniloae

O temă fundamentală asupra căreia s-a aplecat şi a reflectat „Sfântul Filocaliilor” este cea a rugăciunii. Părintele profesor Stăniloae considera că actuala criză a lumii contemporane este una a rugăciunii, într-o lume care se îndepărtează de Dumnezeu - Izvorul ei, şi de valorile şi virtuţile creştine care i-au dat acesteia puterea de a înfrunta şi depăşi greutăţile, vitregiile istoriei şi ale vieţii. Însă omul ajunge la rugăciune ca urmare a deplinei sale eliberări de patimi şi păcate, prin trăirea în universul inepuizabil al virtuţilor creştine, culminând în smerenie şi iubire, în atmosfera tainică a rugăciunii curate şi neîncetate. Ieri, 16 noiembrie, s-au împlinit 115 ani de la nașterea marelui teolog român.

„L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu, apoi în cărţi, în idei şi în simboluri. Dar aceasta nu-mi dădea nici pace şi nici dragoste. Într-o zi am descoperit în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii că este posibil să-L întâlneşti pe Dumnezeu cu adevărat în rugăciune. Şi atunci L-am auzit, spunându-mi: «Îndrăzneşte să înţelegi că te iubesc!»”, spunea pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae.

Opera părintelui profesor este magistrală şi, încă, neegalată. Aceasta include, precum arată cunoscătorii ei, 45 de traduceri, 970 de studii, articole şi capitole din lucrări apărute în limba română şi 140 în versiune străină, 47 de predici şi cuvântări, 81 de interviuri şi convorbiri, 67 de introduceri, prefețe şi postfețe, 73 de recenzii ale operelor unor gânditori şi scriitori români şi străini etc.

Criza lumii contemporane

O temă fundamentală asupra căreia a reflectat „Sfântul Filocaliilor” este cea a rugăciunii. Părintele profesor Stăniloae considera că actuala criză a lumii contemporane este una a rugăciunii, într-o lume care se îndepărtează de Dumnezeu - Izvorul ei, şi de valorile şi virtuţile creştine, care i-au dat acesteia puterea de a înfrunta şi depăşi greutăţile şi vitregiile istoriei şi ale vieţii. Pentru spiritualitatea ortodoxă, ţinta vieţii o constituie dobândirea desăvârşirii, a sfinţeniei, unirea cu Dumnezeu, pentru care scrierile duhovniceşti răsăritene folosesc termenii îndrăzneţi de „îndumnezeire” sau „participare la dumnezeire”. Însă, la aceasta, omul ajunge ca urmare a deplinei sale eliberări de patimi şi păcate, prin trăirea în universul inepuizabil al virtuţilor creştine, culminând în smerenie şi iubire, în atmosfera tainică a rugăciunii curate şi neîncetate. Rugăciunea este, astfel, oglinda vieţii noastre spirituale, în care se văd progresele sau regresele duhovniceşti personale, căderile sau înaintările noastre morale.

Necesitatea rugăciunii

În lucrarea sa „Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt”, părintele Dumitru Stăniloae prezintă două piedici în calea practicării rugăciunii, în lumea contemporană: pe de o parte, influenţa unui mediu dacă nu ostil, cel puţin nefast prin indiferenţa lui în materie de credinţă, iar pe de altăparte, un laxism duhovnicesc, mergând până la absenţa rugăciunii, la pierderea uzului rugăciunii. De aceea, practicarea acestui meşteşug duhovnicesc este un act de eroism spiritual, o cruce asumată de bunăvoie.

Nevoia de rugăciune a sufletului creştin înseamnă nevoie de dialog, de comunicare şi comuniune, nevoie de eliberare din singurătate şi platitudine, din egoism şi egocentrism prin iubire şi dăruire. „Credinciosul simte astăzi nevoia de a se ruga poate chiar mai mult decât în trecut, pentru că prin rugăciune se salvează de singurătatea atât de greu de suportat. El găseşte în rugăciune mijlocul de a fi în comuniune cu Dumnezeu. Îl are în rugăciune pe Dumnezeu Însuşi în dialog cu el prin toate lucrurile şi el însuşi Îl vede şi Îl înţelege pe Dumnezeu prin toate”, spune părintele Stăniloae.

Rugăciunea este culmea vieţii şi desăvârşirii, măsura apropierii sau depărtării noastre de Dumnezeu, izvorul vieţii şi al sfinţeniei. Ea este starea culminantă a vieţii. Oricare dintre darurile duhovniceşti este dobândit la capătul rugăciunii stăruitoare, fiind o roadă a acesteia. Viaţa rugătorului devine atunci o rugăciune neîncetată, o Liturghie personală.

Criterii ale progresului în rugăciune

Părintele Stăniloae sintetizează învăţătura Părinţilor Filocaliei referitoare la felurile şi treptele rugăciunii. Astfel, pe lângă detalii legate de cele trei forme de rugăciune - de laudă, de cerere şi de mulţumire, „Sfântul Filocaliilor” face referire la o formă de rugăciune în care sunt cerute bunuri lumeşti, materiale, pe care o consideră a formă „inferioară” de rugăciune; la rugăciunea nevoitorului sau ascetică; la rugăciunea duhovnicească, care este o rugăciune neîncetată, respiraţie neîntreruptă a sufletului.

Criteriile după care se poate aprecia progresul în rugăciune, spune părintele Stăniloae, sunt: obiectul ei, starea de concentrare mai mult sau mai puţin desăvârşită, starea de linişte a sufletului ce se roagă, împuţinarea cuvintelor, înmulţirea lacrimilor. Referindu-se la cele dintâi, părintele profesor arată că trebuie să ne rugăm şi să luptăm pentru a ne elibera de patimi, apoi de neştiinţă şi de uitare, iar în al treilea rând, de toată ispita şi părăsirea, ceea ce corespunde celor trei mari etape ale vieţii spirituale: purificarea, iluminarea şi unirea cu Dumnezeu.

Pe trepte superioare, rugăciunea devine una interioară, a minţii şi a inimii. Cuvintele, fie ele oricât de înduhovnicite şi lăuntrice, se împuţinează, locul lor luându-l lacrimile, care au puterea să exprime mult mai mult şi mai adânc simţirea sufletului. Atunci când toate cuvintele noastre tac, în uimire şi iubire, despre curăţia sufletului nostru dau mărturie lacrimile noastre. De aceea, împuţinarea cuvintelor până la tăcere şi dispariţie şi înmulţirea lacrimilor curate, duhovniceşti, în izvoare şi ploi de lacrimi, aducătoare de mângâiere şi fericire, constituie criterii şi semne ale urcuşului duhovnicesc şi al progresului în rugăciune.

În stare de rugăciune curată, ca dar suprafiresc, oferit pentru nevoinţele sale, sufletul poate trăi experienţa căldurii celei duhovniceşti. Sfântul Simeon Noul Teolog Îl consideră pe Dumnezeu soare sau foc duhovnicesc, lumină ce luminează sufletul. Părintele Stăniloae tâlcuieşte această taină a teologiei experimentale arătând că acest foc al iubirii dumnezeieşti ni se dă potrivit eforturilor noastre de a-l dobândi şi puterii noastre de a-l suporta. Totodată, rugăciunea, atât în faza ascetică, cât şi în cea contemplativă, mistică, este însoţită de sentimentul pocăinţei şi al smereniei, de plânsul duhovnicesc, ce rodeşte în „râuri” de lacrimi.Lacrimile, care la început sunt de tristeţe pentru patimile noastre, devin, pe măsura pocăinţei şi rugăciunii, lacrimi de recunoştinţă faţă de Părintele ceresc, fericită întristare, lacrimi mistice, contemplative, harismatice, lacrimi ce exprimă bucuria desăvârşită a unirii cu Dumnezeu.

Lipsită de aceste lacrimi, rugăciunea este mai mult o „meditaţie filosofică, fără efecte adânci şi transformatoare asupra întregii noastre fiinţe”. Lacrima este cea care „umanizează” rugăciunea noastră şi o face transparentă harului dumnezeiesc. Ea întraripează rugăciunea, luminând ochii minţii şi făcând-o să vadă, prin smerenie şi pocăinţă, prezenţa şi măreţia dumnezeiască.

Străpungerea inimii, plânsul şi lacrimile duhovniceşti constituie o mărturisire a stării de pocăinţă, un dialog nevăzut şi neîncetat, dar în acelaşi timp îndurerat şi plin de simţire în care sufletul, recunoscându-şi starea sa, reuşeşte cu ajutorul dumnezeiesc să se înalţe către rugăciunea curată. Aceste lacrimi sunt „ape vii” pentru suflet, care mângâie inima obosită de nevoinţe şi dau viaţă nouă celor care le varsă, arată părintele Stăniloae. Prin aceste lacrimi, ce curăţă sufletul creştinului, se nasc pacea, bucuria, liniştea, mângâierea, iubirea.

O stare duhovnicească de excepţie, legată de practica rugăciunii continue, este extazul, pe care părintele profesor îl defineşte a fi ieşirea din planul sensibil, cunoscut cu simţurile, o ieşire din orice fel de înţelesuri. Formă a iubirii desă­vârşite, a „beţiei dragostei”, „extazul dragostei” are la început aspectul unor răpiri excepţionale, de scurtă durată şi maximă intensitate, pentru ca apoi să devină tot mai prelung şi producând o bucurie, o căldură sufletească tot mai fericită. În această stare, sufletul trăieşte uimirea, ca o stare de înţelegere mai presus de înţelegere, ca o împărtăşire mai presus de cuvânt în tăcere şi lacrimi a tainelor Dumnezeirii. Starea aceasta este o înţelegere mai presus de orice formă de cunoaştere şi de înţelegere, experiere a misterului dumnezeiesc.

Dintre darurile duhovniceşti, revărsate asupra sufletului creştin, în stare de rugăciune culminantă, părintele Dumitru Stăniloae acordă un spaţiu privilegiat și descrierii luminii dumnezeieşti. Vederea ei este o stare excepţională, un dar al rugăciunii curate, duhovniceşti şi neîncetate. Ea este expresia stării de desăvârşire duhovnicească, pentru că Dumnezeu nu descoperă tainele Sale suprafiinţiale decât celor „asemănători” Lui, iar pe de altă parte, pentru că doar aceştia au puterea de a sesiza aceste realităţi şi de a le experia.

Piscul rugăciunii personale şi comunitare

Părintele Stăniloae insista asupra faptului că toate strădaniile duhovniceşti ale creştinului nu îşi dobândesc împlinirea decât în cadrul rugăciunii bisericeşti, comunitare. Astfel, mistica personală se împlineşte în mistica sacramentală; rugăciunea personală se desă­vârşeşte în rugăciunea comunitară, a cărei culme o constituie Sfânta Liturghie, în care, în urma pregătirii şi rugăciunii comune, credincioşii se împărtăşesc cu Însuşi Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos. Sau, cum atât de adânc observa, deşi „există şi un urcuş individual al credincioşilor spre Dumnezeu, prin curăţirea de patimi, prin dobândirea virtuţilor şi prin contemplarea raţiunilor creaţiunii, acest urcuş n-ar putea avea loc dacă n-ar fi ajutat de un urcuş liturgic spre Dumnezeu, care se înfăptuieşte de fiecare împreună cu obştea celorlalţi credincioşi. Acest urcuş e susţinut de Hristos cel înviat şi unit cu credincioşii prin Sfânta Împărtăşanie”.

Rugăciunea liturgică aruncă adevărate punţi de legătură de la om la om, de la un suflet creştin la altul şi de la toate acestea la Dumnezeu. Ea este expresia dorului şi iubirii omului faţă de Dumnezeu, pe Care Îl cheamă şi Îl caută în rugăciunile sale, iar această relaţie de iubire, ce stă la baza rugăciunii, se extinde asupra lumii întregi, apreciază părintele Stăniloae.

Modul în care a reuşit să înfăţişeze, în studiile sale, învăţătura ortodoxă despre această culme a vieţuirii şi sfinţeniei creştine - rugăciunea, ne arată, în persoana părintelui profesor Dumitru Stăniloae, un adevărat rugător, cunoscător nu numai din studiu, cât mai ales din trăire, din experienţă, din lucrare şi practică, a abisurilor şi culmilor rugăciunii, a ispitelor şi a darurilor ei înalte, a frumuseţii şi valorii ei pentru devenirea şi desăvârşirea creştină.

Sau, cum atât de frumos însoţea părintele Stăniloae „zicerile” sale duhovniceşti: „Atât mi-a descoperit mie Dumnezeu!”. Aceasta este, însă, culmea trăirii şi a simţirii, a experierii şi a teologhisirii.