Educația copiilor dă roade prin puterea exemplului

Rezultatele de la examenele de bacalaureat și de capacitate din ultimii ani sunt ultimele dintr-un lung șir de fapte care denotă scăderea interesului elevilor față de studiu. Cauzele sunt multiple, soluțiile puține. De ce s-a ajuns aici și ce mai putem face? Ne-au răspuns pr. lect. dr. Vasile Crețu și psihologul Nicoleta Vascan.

Odată cu afișarea rezultatelor la examenele naționale la sfârșit de ciclu școlar, revin în discuție marile neajunsuri din sistemul educațional românesc: lipsa infrastructurii, salariile mici ale profesorilor și, mai ales, necorelarea politicilor educaționale cu realitatea din piața muncii. La fiecare început de an școlar, o altă mare problemă dezbătută e resursa umană din şcoli, ministere şi inspectorate. „Există dascăli care predau în loc să educe și care evaluează în loc să descopere şi să încurajeze competenţele elevului. Nu este de mirare că școala s-a transformat într-un fel de asistență socială generalizată (prin paralizarea capacității sale de a face selecții) și într-o uriaşă agenţie de baby-sitting (unde ne lăsăm copiii când plecăm la serviciile tot mai solicitante). Un bun profesor este cel care educă creativitatea, care încurajează copiii să asambleze în moduri diferite informaţia oferită şi nu doar să o reproducă mecanic. De exemplu, se învaţă istorie ani la rând, dar asta se reduce de multe ori la cifre şi nume proprii, și mai puțin la studiul evoluţiei mentalităţilor, a stilurilor de viaţă şi a valorilor din societate”, spune pr. lect. dr. Vasile Crețu. 

Psihologul clinician Nicoleta Vascan subliniază rolul covârșitor al contextului social, familial și spiritual în care acești copii viețuiesc. „Copiii de astăzi structural-ființial sunt aceiași ca toți copiii din toate vremurile pentru că sunt creați aidoma, după chipul lui Dumnezeu, însă ce-i deosebește este climatul familial în care trăiesc, cu părinți alienați sufletește și o societate în care valorile sunt ostracizate și negate. Și atunci, vă întreb, cum credeți că poate «orbul» să îl îndrume pe cel care încă nu cunoaște drumul vieții?
Educația ființează și dă rod în prezența unor modele de viețuire vii și dinamice; dezvoltă calitățile intelectuale, morale, fizice și artistice pe care copilul le posedă în stare potențială și rafinează firea acestuia într-o devenire caracterială personală, unică.” Adultul a ajuns să fie un viețuitor orb fără aspirații de devenire, dar cu impulsiuni insațiabile în privința satisfacerii nevoilor sale bazale. „Trăsătura dominantă a acestor tipologii reiese a fi egocentrismul-normal la copilul până la 6-7 ani și anormal pentru un adult sănătos, dar explicabil pentru un adult cu deficiențe intelectuale, arierat în plan afectiv, nevrotic, incapabil de <decentrare> (de a se pune în locul altuia). Și pe lângă aceasta, și egoismul transpare ca o trăsătură secundară, paralizantă pentru între­ținerea funcției naturale a omului de relaționare, comunicare”, continuă psihologul.

Autocunoaștere și comuniune

Trebuie să vorbim și despre factorii sau soluțiile care pot readuce interesul elevilor față de studiu. Pr. Vasile Crețu arată că baza formării inteligenței emoționale și a mecanismelor sociale de colaborare, dincolo de achizițiile cognitive, se dobândește în anii de școală. „Copilul învaţă foarte mult din ceea ce vede la adulţi. Iar curiozitatea este uşor de cultivat, dacă şi părintele este deschis şi dornic să înţeleagă universul interior al celui mic. Dacă părintele este extrem de ocupat şi absent din viaţa de zi cu zi a copilului, asta se va răsfrânge negativ asupra celui din urmă. Pentru elevii secolului XXI nu este suficient ca şcoala să le ofere strategii de învăţare a scrisului, cititului şi calculului matematic. Copilul prezentului, adultul viitorului, are o nevoie la fel de mare să se înţeleagă pe sine, să-şi cunoască propria viață şi să înveţe să dezvolte şi să menţină relaţii interpersonale cu adevărat umane. Profesorii au menirea de a crea în jurul elevilor o lume în care cititul şi scrisul să fie plăcute, să aibă sens şi să fie dezirabile.”
În viziunea psihologului clinician Nicoleta Vascan, familia copilului, în primul rând, este responsabilă. „Părinții se fac responsabili pentru gestionarea educației formative pe care o dau copiilor lor. Aceasta înseamnă acea dragoste manifestată permanent în relația cu copilul. Până pe la 3 anișori, copilul resimte că este iubit doar dacă mama și tata îl iau în brațe, îl mângâie și îl bucură cu a lor prezență fizică. Dacă toate acestea se petrec, identitatea copilului este puternic validată de formarea unei reale încrederi în sine, condiție esențială pentru o formare evolutivă sănătoasă.”
Și Biserica este un factor fundamental în ceea ce privește formarea educativă a copilului. „Principala formă de educație prin Biserică este participarea copilului la ceremoniile religioase, cu prioritate la Sfânta Liturghie, participare care îl invită la reflecție, evidențierea eului, la autocunoaștere și cunoaștere a unor standarde valorice superioare. Numesc școala responsabilă pentru educația informativă și mă opresc aici. Dacă aceste trei prezențe, familia, Biserica și școala, s-ar manifesta natural în viața copilului, acesta ar ajunge să fie la rândul său firesc în raport cu sarcina sa de a învăța și de a evolua în parcursul său școlar. Din păcate, competiția promovată și impusă de sistemtul actual de învățământ fragilizează iremediabil motivația copilului de a învăța, în condițiile în care acesta se află, oricum, într-o furibundă cerință a iubirii”, mai spune psihologul Nicoleta Vascan.

Mintea trează şi inima curată

„Cea mai frumoasă podoabă a unui copil și tânăr o reprezintă, potrivit spiritualităţii filocalice, mintea trează şi inima curată, spune pr. Vasile Crețu. Biserica poate să fie pentru ei locul unde găsesc sinceritate, siguranţă, înţelegere, dragoste şi răspunsuri la problemele lor. O oră de religie sau o cateheză predate convingător și captivant oferă copiilor puterea de a se reclădi interior prin cunoaștere, credinţă și speranţă, idealuri tot mai străine civilizaţiei pragmatice de azi. Suntem datori să facem să crească binele din jurul nostru prin modelele exemplare pe care le poate oferi Biserica. De exemplu, înființarea școlilor confesionale și sprijinirea celor deja existente sunt de stringentă actualitate. Gradul ridicat de educație se răsfrânge asupra dezvoltării și calității vieții unei societăți. Ea conduce la un plus de civilitate, la bucurie și împlinire existențială, la satisfacții deosebite - prezente și viitoare. Un filosof al Greciei antice, Plutarh, avea o remarcă extrem de actuală: «Mintea nu este un vas care trebuie umplut, ci un foc care trebuie aprins».”
În aceeași notă, Nicoleta Vascan mărturisește că „Biserica are rolul fundamental de a-i mijloci omului restaurarea prin Hristos, Mântuitorul, Doctorul cel Mare. Iar pe copil îl salvează din «moartea» sufletească la care societatea actuală îl dispune și îl aduce la viață, într-un context al libertății și autorității prin culturalizare și credință. Dacă școlile actuale propun competiția, egoismul, Biserica aduce în viața copilului exemplul comuniunii, exemplul iubirii împărtășite cu aproapele. Egoismul denaturează persoana umană, iubirea, însă o restaurează, pentru că iubirea este subiect al relației umane”.