„Grija faţă de copii începe cu rugăciunile Bisericii”

Educaţia creştină a copiilor preocupă părinţii care au în vedere nu doar instruirea celor mici, ci şi cultivarea virtuţilor sufleteşti ale acestora. An de an, acest subiect, cu toate valenţele sale, revine în atenţia publică mai cu seamă în preajma Duminicii părinţilor şi a copiilor, sărbătorită în prima duminică după data de 1 iunie. Această sărbătoare a fost stabilită de Sfântul Sinod al Bisericii noastre în şedinţa sa din februarie 2009, pentru a evidenţia importanţa familiei creştine. Părintele lector dr. Marian Mihai, parohul Bisericii „Sfântul Grigorie Palama” din Bucureşti, a avut amabilitatea să ne vorbească despre cum putem avea copii buni şi de ce este important să-i creştem în duhul Bisericii.

Părinte profesor, când începe şi în ce constă educaţia duhovnicească a copilului?

Copilul este rodul însoţirii binecuvântate de Biserică prin Sfânta Taină a Cununiei, între un bărbat şi o femeie şi începe să existe din prima clipă a concepţiei sale, având trup şi suflet. Părinţii, şi în mod deosebit mama, datorită chemării sale speciale de a zămisli, se îngrijesc foarte mult de sănătatea pruncului - apelează la medici specialişti şi adoptă un mod de viaţă sănătos, ca să nu afecteze cu nimic dezvoltarea armonioasă a pruncului. Dacă pentru trupul său, care se dezvoltă în taină în pântecele mamei, ne preocupăm din prima clipă, la fel se impune să facem şi pentru sufletul său. Părinţii, care sunt conştienţi de acest mare adevăr, încredinţează pruncul zămislit lui Dumnezeu, prin rugăciune, participarea la Sfânta Liturghie şi la Sfintele Taine, spovedindu-se şi, cu îndrumarea părintelui duhovnic, împărtăşindu-se mai des. Astfel începe ceea ce numim educaţia religioasă a copilului, termenul fiind puţin tehnic şi nepotrivit, pentru că ceea ce facem de fapt este să purtăm de grijă pruncului, care este deopotrivă trup şi suflet, şi nu neapărat în această ordine! Purtarea aceasta de grijă începe cu rugăciunile Bisericii la Sfânta Taină a Cununiei pentru „prunci buni”, se dezvoltă tot cu rugăciune în pântecele mamei şi se desăvârşeşte în apele Sfântului Botez, unde copilul primeşte harul înfierii şi arvuna nemuririi!

Cum să le vorbească părinţii micuţilor pe care îi au despre existenţa lui Dumnezeu?

Copilul mic are o sete teribilă de a cunoaşte tot ceea ce îl înconjoară, lumea aceasta nouă care se deschide înaintea lui este o mare necunoscută de care este foarte atras. Pune mii de întrebări la care suntem chemaţi să răspundem. Acesta este un prilej bun să-i vorbim despre Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile minunate pe care copilul le vede, le experimentează pentru prima dată şi simte măreţia lor cu sufletul său curat.

De asemenea, participarea vie în viaţa Bisericii şi relaţia părinţilor cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu sfinţii naşte copilului o serie de întrebări şi aşază în sufletul lui trăiri care se statornicesc odată cu creşterea sa. Este foarte important ca atmosfera în care creşte copilul să fie ea însăşi o provocare pentru el. Participarea la Sfânta Liturghie împreună cu părinţii, contactul cu icoanele, cu tămâia, cu lumânarea, semnul Sfintei Cruci, binecuvântarea preotului, candela aprinsă în casă, rugăciunea făcută acasă vor determina de la sine dialog cu copilul despre Dumnezeu şi cu Dumnezeu, un dialog iniţiat de copil. Important este ca părinţii să trăiască cu multă responsabilitate relaţia proprie cu Bunul Dumnezeu şi atunci nu va fi greu deloc să abordăm tema prezenţei lui Dumnezeu. Vârsta copilăriei, datorită nevinovăţiei, deschiderii şi curăţiei sufleteşti, este cea mai potrivită pentru a le vorbi copiilor noştri despre Dumnezeu.

Suntem deseori martori în Biserică la momente de duioasă sensibilitate a copiilor faţă de cele sfinte. Când cresc, mai cu seamă la vârsta adolescenţei, se înstrăinează de spaţiul liturgic. Ce pot face părinţii în asemenea situaţie?

Sigur, nu toţi copiii reacţionează la fel, dar este foarte adevărat că, odată cu creşterea, copilul, şi mai ales copilul crescut în Biserică, poate refuza nu numai venirea la Biserică, dar şi orice contact cu cele sfinte. Subiectul acesta este foarte delicat şi necesită o abordare atentă şi echilibrată.

Psihologia copilului care creşte se schimbă foarte mult şi vizibil. Dacă la vârsta copilăriei primeşte totul cu multă încredere din lumea părinţilor şi, în general, a celor mari, crescând, simte nevoia unei autodeterminări. Doreşte să vadă cine este cu adevărat, şi acest lucru se face de cele mai multe ori depărtându-se de modelele părinteşti, aproape reflexiv. Copilul care devine adolescent caută în interiorul său şi testează toate trăirile acumulate ca să vadă ce-i aparţine cu adevărat şi ce răspunde nevoilor sale. Venirea la biserică, rugăciunea, chiar şi existenţa lui Dumnezeu pot fi tăgăduite şi tratate cu refuz. Procesul acesta este foarte dificil şi poate dura mai mult sau mai puţin, important este să conştientizăm noi, ca părinţi, profesori, duhovnici, că este firesc şi necesar, lăsând copilului spaţiul necesar pentru aşezarea interioară. Este timpul să vorbim mai mult cu Dumnezeu despre copiii noştri, decât să vorbim cu copiii noştri despre Dumnezeu, după cum sfătuia Cuviosul Paisie. Dragostea noastră trebuie să copleşească cu mult respect această perioadă mai dificilă a vieţii copiilor şi să nu vedem în această situaţie firească un eşec personal, educaţional sau duhovnicesc.

Cum poate fi convins un copil care refuză să meargă la biserică?

Dumnezeu nu sileşte pe nimeni, ci respectă fiecăruia voinţa şi alegerea în această viaţă şi, dacă în cele ale firii sale omul se dezvoltă potrivit vârstei, tot aşa şi în cele duhovniceşti se formează încet-încet, puţin câte puţin, ca o sămânţă care, până să dea rod, trebuie să treacă prin multe încercări şi etape.

Astfel, dacă un copil refuză să meargă la biserică, iniţial, ar trebui să vedem ce determină refuzul şi să încercăm să înlăturăm problema. Cauze pot fi variate şi fiecare necesită o abordare diferită. Fiecare copil necesită o abordare potrivită firii sale, de aceea evit să dau o soluţie universală. Totuşi, părinţii trebuie să observe cu multă atenţie evoluţia şi comportamentul copiilor şi să stabilească relaţii de încredere şi sinceritate cu propriii copii.

Dacă mersul la biserică duminică de duminică şi de sărbători angajează toată familia de la începutul căsniciei, mai greu refuză copiii participarea la slujbele Bisericii. În situaţia în care, totuşi, o fac, este necesar să le respectăm libertatea şi să-L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze în sufletul lor, sprijinindu-i cu rugăciunile noastre de părinţi, naşi, duhovnici.

Dacă noi am aşezat copilul

înaintea lui Dumnezeu din pruncie, foarte greu se desprinde cu adevărat din această relaţie fiinţială, chiar dacă aparent manifestă o oarecare reţinere sau chiar refuz.

Care este rolul religiei în dezvoltarea copilului şi a adolescentului?

Rolul religiei în dezvoltarea adolescentului este fundamental. Adolescentul, precum am mai sub­liniat, se află în perioada căutării unei expresii creatoare personale, în perioada căutării modelelor şi prototipurilor pure şi perfecte, a idealurilor care vor servi drept temei în parcursul vieţii sale şi vor putea justifica şi susţine angajarea sa activă în viaţa socială şi personală, caută o identitate. În antipodul acestei realități se află o întreagă industrie de manipulare mediatică care serveşte tinerei generaţii, multe modele false poleite cu succes, libertate, fericire, împlinire care promovează foarte dibace egocentrismul, violenţa, decăderea morală, câştigul uşor, libertinismul, dar care golesc şi sărăcesc adânc sufletul tânărului, generând depresii şi neîmpliniri.

Religia propune tânărului pe Hristos Cel Viu, răstignit şi înviat pentru a îmbrăţişa şi salva omenirea întreagă din plaga morţii, a neputinţei, a limitelor sale. Religia aşază omul într-o comunicare directă cu Dumnezeu, care susţine întreaga creaţie şi luminează adevăratul chip al omului – cel dumnezeiesc. Religia răspunde întrebărilor existenţiale despre viaţă şi moarte, care frământă sufletul tânărului şi arată cu multă acrivie care este motivaţia oricărei strădanii, suferinţe, greutăţi, arată adevărata faţă a acestei lumi. Religia consolidează rădăcinile nea­mului românesc care s-a format în lupta pentru a apăra credinţa creştin-ortodoxă din moşi-strămoşi. Arhitectura, literatura, pictura, muzica, cultura au înflorit în acest neam în jurul cultului creştin, au izvorât aproape exclusiv din relaţia omului cu Dumnezeu. Această moştenire preţioasă oferă tânărului identitate netăgăduită pentru a înfrunta această lume multicoloră care tinde să uniformizeze şi să depersonalizeze totul.

Aş vrea să subliniez că cel mai puternic argument pentru importanţa religiei este însăşi încercarea, de-a lungul istoriei, de a o denigra, de a o îndepărta din societatea civilă, din şcoli, de a o desfiinţa. Toate eforturile au fost nimicite, indiferent de momentul istoric. Religia nu este un curent filosofic care poate fi benefic sau dăunător, religia este întemeiată pe Dumnezeul atotţiitorul, viu şi lucrător, pe Dumnezeul puterilor şi al tuturor lucrurilor. Să oferim tinerilor noştri acest Dumnezeu!