Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Fara categorie HomePage Hamcearca, un exemplu de dăruire jertfelnică

Hamcearca, un exemplu de dăruire jertfelnică

Un articol de: Dumitru Manolache - 09 Ian, 2017

Slujirea unui preot într-un colț uitat de lume aduce în planul realităților noastre sociale un exemplu de dăruire jertfelnică aparte. În filia Hamcearca din Parohia Nifon, Episcopia Tulcii, preotul Mihail Con­s­tantin pare un fel de domn Trandafir sadovenian, ce „înoată” optimist, cu crucea în mână, prin tumul­tuosul și agitatul prezent, nestăpânit aparent de nimic. El poartă în istorie chipul acelui preot de țară, deopo­trivă dascăl și filantrop, care se împlinește integrându-se total în obște, în satul pe care îl „mână”, necon­diționat, spre bucuria cea adevărată.

La Hamcearca, timpul s-a uitat pe sine. A rămas parcă în urma propriei înaintări, bătând pasul pe loc, ca un dansator ce a pierdut din vedere faptul că lăutarul nu mai cântă de mult. În acest loc unde secundele se lungesc ca un elastic și se petrec cu greu în minute, satul pare definitiv și pentru totdeauna țintuit într-un veac trecut din care nu mai are putere să irupă. Aici, familia unui preot adună la slujire și mântuire comunitatea de vreo 90 de familii sărace, îmbătrânite, și cei 152 de copii de pe toată Valea râului Taița. Face lucrul acesta din bucurie și dăruire. Și nici nu se gândește că nu va reuși să miște lucrurile.

Biserica ține satul unit

Poate că acest optimism tonic al părintelui Mihail Constantin se hrănește tocmai din trecutul locului, unul aparte, și din istoria bisericii satului, în jurul căreia, de fapt, pulsează întreaga viață a comunității. Numai astfel gălă­gioasa ceată de copii ai școlii de peste gardul bisericii visează la viitor și-și adună speranțele în lozinca mobilizatoare „Împreună vom învinge”.

Despre istoria bisericii şi a satului Hamcearca, de la poalele munţilor Măcin, străbătut de apa Taiţei, nu se ştiu prea multe.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, pe vremea ţarinei Ecaterina a II-a a Rusiei (1762-1796), câţiva călugări au fugit în Dobrogea, din cauza obligativităţii serviciului militar, impus de ţarină. Ajunşi în această zonă, și-au ridicat un locaş de închinăciune din bârne de stejar. Astfel a luat naştere o mănăstire, cu învoirea turcului Geaver, din Geaverca, sat apendice al comunei Hamcearca. Călugării au fost urmați și de alți conaționali și astfel a luat ființă satul. Printre locuitorii lui exista şi un bătrân olar, căruia i s-a pierdut numele. Dar meseria lui a dat numele așezării. Căci „hamcerenco”, în limba rusă, înseamnă „olar”. La Hamcearca veneau părinții să cumpere vase de ceramică pentru tinerii căsătoriți. Bogățiile mănăstirii însă au atras atenţia unor „babuzduci” (hoți de biserici) din Carcaliu, care au venit călări, au schingiuit şi au omorât o parte din călugări și au prădat sfântul locaş. Cei scăpați s-au împrăştiat în zonă. Cu timpul, locașul mănăstiresc a primit hramul „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir” şi a devenit biserică de mir. Așa este și astăzi. Cu o vechime de peste 250 de ani, pulsează în inima comu­nității stabilitatea, energia și speranța care țin satul viu pe drumul spre mântuire.

Împreună vom învinge

„La Hamcearca, Ortodoxia a reușit să reziste și chiar să se impună în fața păgânilor care au avut stăpânire peste aceste pământuri. Astăzi, deși comunitatea este foarte mică, în sat avem o școală, care adună 152 de copii de pe întreaga vale a Taiței, în clasele I-VIII și în grădiniță”, ne mărturisește părintele Mihail Constantin. Preotul satului, care, pe lângă faptul că slujește la Altar, este și profesor de religie, de educație fizică, de educație muzicală și coordonator educativ. La rândul ei, doamna preoteasă este directorul școlii și profesor de istorie. O familie care s-a dedicat pe de-a-ntregul slujirii plenare, necondiționate, a semenilor, întocmai vechilor familii de preoți de țară, care în comunitățile lor reprezentau farul luminător în jurul căruia se aduna întregul sat. Munca și viața acestor oameni nu este una ușoară. Birocrația îi îngroapă uneori în hârtii, sărăcia zonei, lipsa locurilor de muncă, problemele bătrânilor și cele ale copiilor de multe ori le depășesc puterile. Dar și în acest cumul de lipsuri, ei găsesc puterea de a le vorbi copiilor despre trecutul istoric al zonei și al Bisericii și de a le insufla speranță. „Încercăm să aflăm de unde ne tragem, cine suntem, care este istoricul bisericii noastre, dar și al altor biserici din zonă, ce religie avem și de unde ne vine, pentru că numai în acest adevăr putem spera. Putem visa la viitor. Biserica se implică în activități filantropice, pentru că aici copiii sunt în mare parte defavorizați, iar părinții lor nu au locuri de muncă. Cel mai important lucru este faptul că Biserica îi aduce la școală și le facilitează, din surse proprii, din donațiile profesorilor și ale unor enoriași, accesul la un confort material limitat, dar absolut necesar pentru ca ei să nu abandoneze școala. Din acest motiv le oferim celor neajutorați pachete cu îmbrăcăminte și alimente. Cu ajutorul centrului eparhial, de pildă, o fetiță care provine dintr-o familie monoparentală primește anul acesta și un ajutor bănesc din care să-și cumpere cele necesare”, ne mai spune părintele, pe care l-am întrebat dacă în această slujire există loc și de satisfacții. „Viața mea, ca preot aici, nu este foarte ușoară. Dar dacă iubești slujirea, poți răzbate. Important este să facem față nevoilor oamenilor, chiar dacă, așa cum spune Sfânta Scriptură, via este din ce în ce mai mare, iar lucrătorii tot mai puțini. Sunt bucuros că pot să ajut. Cât vom fi sănătoși, eu și familia mea ne vom dărui cu ce putem oamenilor”, ne mărturisește părintele Mihail Constantin.

În ziua în care am vizitat filia Hamcearca, la școală urma să sosească o importantă inspecție de la minister. La invitația părintelui, am vizitat o clasă, am stat de vorbă cu câteva cadre didactice și cu copii. La plecare, ei s-au adunat pe hol cântându-ne, pe melodia din „Odă Bucuriei” de Beethoven, imnul școlii din Hamcearca, din care reproducem ultima strofă, care adună în ea tot elanul tineresc ce poate face timpul să se elibereze din propria uitare și să irupă spre viitor: „Împreună vom învinge/ E deviza tuturor/ Cine crede în izbândă/ Devine cutezător...