Centrul pentru copii „Sfântul Spiridon” din Galați

În ultimii cinci ani, în România, au abandonat școala aproximativ 140.000 de copii. O întreagă generație care, din motive independente de voința ei, își trăiește existența la periferia societății. Lipsiți de șansă, uitați uneori de propriile familii, mulți dintre acești copii nu mai au puterea să înțeleagă necesitatea lepădării de lucrurile stricăcioase pentru a le dobândi pe cele nestricăcioase. Acestor suflete tinere le întinde mâna Biserica, așa cum se întâmplă și la Centrul de zi pentru copii „Sfântul Spiridon” din Galați.

Centrul de zi a apărut în sânul parohiei cu același nume în 2009, „prin strădania părintelui paroh Vasile Mogoș, ca urmare a parteneriatului dintre Arhiepiscopia Dunării de Jos și Consiliul Municipal Galați, în vederea materializării unui proiect PHARE”, după cum ne spune domnul Robert Tiber, coordonatorul centrului de zi, președintele Asociației Multifuncționale Filantropice „Sfântul Spiridon” a arhiepiscopiei. S-a pornit la drum mai întâi cu un spațiu amenajat în casa parohială din curtea bisericii și cu aportul voluntar al aproximativ 40 de profesori. În prezent, centrul oferă servicii sociale pentru 70 de copii, care provin din familii defavorizate.

Multiple servicii oferite

Este vorba despre consiliere individuală și de grup, consiliere psihologică, socializare și petrecerea timpului liber, oferirea zilnică de meditații și pregătirea temelor, a unei mese calde, recuperare școlară pentru cazurile speciale, ajutoare materiale pentru școală și igienă personală, lecții de familiarizare cu tehnica modernă, acțiuni cultural-artistice și sportive, activități de educație religioasă etc.

„Efectivul centrului are copii de la cei de grădiniță până la clasa a VIII-a. Ei provin din familii aflate în dificultate, în sânul cărora se întorc seara. Copiii sunt împăr­țiți în două grupe: ciclul primar, care vine la noi după programul școlar, și ciclul gimnazial, care vine aici de dimineață și rămâne până când încep cursurile școlare”, ne precizează Veronica Udreș, asistent social în cadrul centrului de zi.

De la psihologul Mioara Grigo­raș am aflat că principala preocupare a centrului este „prevenirea abandonului școlar și a celui familiar”. Dar problema esențială observată este „lipsa de motivație a familiei în educarea copilului, în sensul influențării lui pozitive să continue educația”. „Nu mai există, ca stimulator, din păcate, nici modelul pozitiv oferit cândva de școală. De aceea eu mă preocup mai mult de părinți, pentru că elevii rămân la noi doar câteva ore, restul timpului îl petrec în familie. Și atunci, modelul de acolo ar trebui să vină. Unde nu se poate lucra cu familia încercăm mai mult cu copilul, căruia ne străduim să-i inoculăm credința că școala este unul dintre cei mai importanți factori din viața lor, căci fără studii nu pot face nimic. Din păcate, în familie, copiii nu sunt încurajați să lupte mai mult. Să facă mai mult, să nu se mulțu­mească doar cu ceea ce au. În această «inter­secție» a existen­ței lor ne-am așe­zat noi, cu expe­ri­ența noastră, și Biserica. Și avem rezultate. Avem copii pre­mianți, copii care practică sporturi de performanță, care merg la olimpiade, care frecventează bibliotecile din Galați”, ne mai spune domnia sa.

Nevoia de a face bine

Aurica Bocu, voluntar, profesor de limba română și limbi străine, este de părere că acești copii s-au integrat cumva în cerințele contemporane ale în­vățământului: „Practic, ceea ce fac la școală continuă și aici. Noi ne luptăm dublu cu ei fiindcă părinții nu ne ajută aproape deloc. Eu sunt motivată să fac această activitate voluntară deopotrivă de pasiunea pentru limba română și limbile străine, cât și de bucuria de a lucra cu copiii. Mai ales cu cei care nu au posi­bilități materiale. Mulți dintre ei sunt singuri, crescuți de bunici, de unchi, de mătuși sau chiar de vecini. Unii au părinții plecați în străinătate, care timp de zece ani nu au sunat o dată să întrebe ce fac, care este viața lor. Ca și cum nu ar exista”.

Doamna profesoară Ionica Filer, voluntar în același centru de zi, își motivează implicarea în această muncă din dorința ca experiența pe care a acumulat-o în toată cariera sa de dascăl, odată cu ieșirea la pensie, să nu rămână doar depozitată undeva, fără să mai producă „beneficii”. „De aceea am simțit nevoia să o împărtășesc. La fel și bucuria de a ajuta pe acești copii. Vin cu mare plăcere și cu mare interes să fac un bine. Și satisfacția este enormă, mai ales când văd că ei progresează”.

Pentru părintele paroh Mogoș Vasile, ceea ce s-a reușit aici este rezultatul exclusiv „al dorinței de a-l ajuta pe aproapele. Am început cu un grup de 30 de copii și am ajuns la 70. Avem acum o echipă de șapte profesioniști an­ga­jați și 25 de voluntari. Cea mai mare bucurie pe care, ca preot, o simt este atunci când îi văd pe acești copii că se transformă în bine. Pe mulți dintre ei i-am luat de mici și i-am dus până la terminarea clasei a VIII-a. Avem trei generații care au mers apoi la liceu și la facultate. Pentru ei ne străduim, cu multă osteneală, să le asigurăm condiții de existen­ță decente, hrană zilnică. Multora li se pare extraordinar ceea ce facem aici, dar pentru noi este deja ceva obiș­nuit”, ne mărturisește preacucernicia sa.