Reportaj
Fotografii: Mihnea Păduraru

77 de ani de la masacrul suferit de românii din Ip

Dumitru Manolache, 17 Septembrie 2017

Parcă nicăieri ca la Ip tricolorul nu adună în culorile lui mai mult sânge, cer și lumină. Niciunde roșul nu țipă ca la Ip și albastrul nu este mai albastru. Iar galbenul nicăieri nu miroase a tămâie cum miroase la Ip. Eu cred că în biserica de aici nu tricolorul stă lângă icoana de pe iconostas, ci întreg neamul românesc adunat la Liturghie să se roage, să plângă și s-asculte. Să nu uite, dar să ierte și să meargă mai departe, chiar dacă „În pădurea de la Ip/ Nu se-aude cip-cirip/ Numai vântul hăulind/ Oase de români jelind”, cum spune Adrian Păunescu.

Masacrul de la Ip, județul Sălaj, din noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940, când trupele maghiare de ocupație, împreună cu membrii Organizației „Straja națiunii” (Nemzetörség), au ucis 175 de români doar pentru vina că erau români, face parte din acele evenimente pentru care nu se găsesc cuvinte să exprime absurdul, tocmai pentru că el este inexprimabil. În fața atrocității, cuvintele se dovedesc neputincioase. Doar tăcerea și privirea vorbesc. Căci, „De n-aș tăcea, m-aș auzi cum țip/ Despre această moarte fără chip/ Despre această trecere-n nisip/ A vulturilor fără de aripi/ Despre mormântul straniu de la Ip”, cum spune același poet.

Vina de a fi român

Când am ajuns la Ip, în județul Sălaj, nu știam că am să mă întorc de acolo cu două lucruri foarte clar lămurite: sem­nificația prezenței tricolorului alături de icoană și de cruce pe iconostasul bisericii și sensul verticalei monumentului din sat, ridicat în memoria victimelor acelui septembrie de sânge. Ambele mi-au fost luminate de către părintele paroh Marian Ioan, cel care, într-o comunitate majoritar maghiară, păstorește 121 de familii ortodoxe românești. Venisem la Ip să le cunosc prezentul, dar mai ales să aflu, la 77 de ani de la masacru, cum se trăiește astăzi amintirea acelor clipe și cât de mult mai contează ele în relațiile intercomunitare.

L-am întâlnit pe părintele paroh în biserica în care slujește, ridicată în 1988, din inițiativa cucerniciei sale, cu sprijinul credincioșilor și al eparhiilor vecine, pentru ca și urmașii celor pieriți în masacru să aibă un locaș pe măsura credinței lor. Căci, până atunci, românii orto­docși se rugau într-o fostă moschee turcească, ridicată în afara satului, aproape însă de groapa comună în care victimele ucise de maghiari au fost aruncate. De la părintele Marian Ioan am aflat ce s-a întâmplat atunci și ce se-ntâmplă astăzi.
„Deși înainte relațiile au fost tensionate, acum trăim în bună înțelegere cu populația maghiară, ne respectăm, participăm împreună la diferite evenimente din viața comuntății, fie ale orto­docșilor, fie ale reformaților, fie ale romano-catolicilor.

Eu sunt din Crișeni, de lângă Zalău, și slujesc aici din 1976. Așa că am cunoscut pe mulți urmași ai celor masacrați atunci.
Vina nu a fost alta decât aceea că erau români. După Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, armata ungară a pornit din Budapesta, a ajuns la Balc, o localitate învecinată, a trecut prin Ip și s-a așezat în satul Nușfalău, la 10 km de noi. Acolo s-a pus la cale totul de către baronul Farago Istvan și învățătorul Ujheyly Adalbert. Pretextul a fost răzbunarea morții a doi militari unguri uciși într-o explozie petrecută la Ip, pe 7 septembrie 1940, din cauza unui defect de ambalaj al muniției, dar pusă pe seama unui «atentat» al românilor. Și, în noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940, în frunte cu locotenentul Vasvari Zoltan, au pornit spre localitatea noastră. Aproximativ la ora 23:00, a început masacrul. Au răscolit așezarea în șase grupe, formate din 3-4 soldați și un maghiar șovin din sat, membru al Organizației fasciste «Garda zdrențăroșilor» (Rogyos Garda), care îi conducea la gospodăriile de români, pentru că ei nu aveau de unde să știe care sunt casele acestora. Totul a durat până dimineața. Au împușcat și spintecat tot ce au găsit în case. Pe unii i-au scos afară, i-au pus la zid și i-au omorât. Pe alții i-au dus pe grămada de bălegar, în semn de dispreț, și i-au ucis acolo spunând că românii nu au voie să moară «în curat». Mulți au fost torturați, li s-au smuls unghiile, le-au fost rupte oasele cu bâte și paturi de armă. Mai mulți copii au fost sfârtecați cu baionetele. Unele cadavre au fost jefuite, la fel unele case și biserica. Spre dimi­neață, a fost informat Guvernul de la București, care a luat legătura cu Guvernul de la Budapesta, și așa s-a încetat masacrul”, povestește părintele paroh.

Ultimul supraviețuitor

Pe vremea când lucram la „Gardianul”, cotidian care astăzi nu mai există, singurul supra­viețuitor rămas în viață la vremea aceea, acum trecut și el la Domnul și îngropat alături de cei 175 de morți de la Ip, Gavril Butcovan, ne mărturisea într-un tulburător interviu:
„În zorii zilei de 14 septembrie 1940, am fost trezit de zgomotul asurzitor al focurilor de armă ce răzbăteau dinspre casele vecinilor noștri. Era în jur de ora 5:00. Încă era întuneric și m-a cuprins o frică ce nu o pot descrie în cuvinte. Aveam doar 16 ani. În familie eram de toți 10 suflete, dintre care opt copii. Locuința era compusă din două încăperi. Eu, părinții și alți cinci frați dormeam într-o cameră. Iar în camera mică, ceilalți doi frățiori. L-am trezit pe tata, Mihai Butcovan, și i-am spus că sunt împușcați românii. Tata nu putea vorbi de emoție, pentru că bănuia ce ne așteaptă, focurile de armă întețindu-se cu fiecare minut ce trecea. S-a uitat pe geam să vadă ce se întâmplă pe uliță, spunându-ne apoi că vede oameni care se plimbă agitați. Pentru o clipă, mi-am aruncat și eu ochii pe fereastră. Strada era plină de militari horthyști și consăteni maghiari, deveniți părtași la masacru. Mama i-a zis tatii să meargă să deschidă ușa, ca să nu bată soldații în poartă, așa cum au făcut la vecini. Pe când tata a vrut să deschidă ușa, soldații erau deja în curtea noastră. Unul dintre criminalii horthyști s-a răstit la el, spunându-i să iasă afară din casă. La câteva secunde am auzit cinci bubuituri de armă. Atunci am știut că l-au împușcat. Imediat au năvălit în casă trei soldați, îndreptând puștile spre noi. Ne-au spus răstit în ungurește să ieșim afară. Mama i-a întrebat, arătând spre leagănul unde se afla sora mea cea mică, ce se va întâmpla cu fetița, la care i-au răspuns că o vor crește ei. Când am ieșit, l-am văzut pe tata, care zăcea cu fața în jos lângă peretele casei. M-am îndreptat înspre el, moment în care horthyștii au tras în mine. Cuprins de groază, m-am prăbușit lângă corpul neînsuflețit al părintelui meu. Mi-am dat seama că sunt în viață, simțind o arsură puternică. Inima îmi bătea tare, pentru că în momentele următoare am văzut cum criminalii i-au executat pe frații mei. În fața casei, la câțiva metri de mine, au ucis-o pe sora-mea, Maria, de 18 ani, care a fost împușcată în piept. Fratele Mihai, de opt ani, a fost împușcat în burtă, iar surioara Ana, de cinci ani, care, disperată, striga <Unde ești maică?!>, a fost secerată de gloanțele criminalilor. Fratele Viorel, de 11 ani, a vrut să fugă spre grădină, însă soldatul care-l urmărea l-a împușcat în cap. Pe surioara Paulina, de doar 11 luni, au sfârtecat-o cu baionetele în leagăn. Asupra mamei au tras, rănind-o, însă a apucat să se ascundă sub o căruță. Cred și astăzi că șansa mea a fost aceea că nu m-am ridicat de lângă tata și am stat culcat cu fața la pământ, în timp ce călăii erau preocupați cu uciderea celorlalți membri ai familiei. Pe lângă mine și mama au mai scăpat cei doi frați ai mei, Ioan, de 12 ani, și Floarea, de 6 ani, care au dormit în camera mică, unde nu au mai căutat. Bănuiesc că în sinea lor credeau că au ucis întreaga familie după ce au tras în șapte persoane și au străpuns-o cu baioneta pe Paulina”.

Ca snopii de grâu

Morții au fost apoi cărați la groapa comună cu căruțele. Unii încă mai respirau. „Trupurile au fost cărate de către maghiarii din sat, împreună cu niște țigani, și aruncate într-o groapă săpată în pripă, ca snopii de grâu, unul peste celălalt. Pentru că au intrat în descompunere, au mers la Șimleu Silvaniei și au adus legistul și procurorul din acel timp și au dat ordin să se dea pământul la o parte de pe groapă ca să arunce cu var peste cadavre. Acestea au început să fiarbă și mult timp a curs la vale sânge din groapa comună. Când a ajuns la Ip, poetul Adrian Păunescu a compus o poezie, mergând pe deal, la mormântul celor împușcați, care sună așa: «În pădurea de la Ip/ Nu se-aude cip-cirip/ Numai vântul hăulind/ Oase de români jelind». Cei care au mai rămas în viață au fugit în satele vecine, la prieteni, la rude, unde au rămas până s-au liniștit lucrurile, după care s-au întors în sat. Eu am cunoscut familiile acestor oameni. L-am cunoscut și pe Gavril Butcovan, care a murit acum câțiva ani. Cantorul meu, Gavril Scurt, era copil pe vremea aceea. El a fost obligat să participe la săparea gropii comune. «Părinte, îmi povestea el, săpam și mă gândeam că vine un glonț și cad și eu în groapă. La o vreme de la eveniment, într-o noapte, m-am trezit cu câțiva maghiari strigându-mă afară: Gavril, vino că vrem să bem sânge de român! Eu i-am recunoscut vocea unuia și i-am răspuns: Hai, Istvan, vino înăuntru, dacă vrei să bei sânge de român! Atunci eram pregătit, părinte, care pe care!». Acum a trecut la cele veșnice și dumnealui”, povestește părintele.

Pace și înțelegere

Am urcat apoi împreună pe dealul unde se află îngropați cei omorâți în septembrie 1940 la Ip și ne-am închinat la mormântul lor comun, rostind, ca o litanie, versurile poetului Păunescu: „Aici pe deal trecem privind în sus/ Bolborosind că sunt cei care nu-s/ Că veacul ne-o adus ceva în plus/ Și că s-a spus tot ce era de spus/ Trecutul îl plătim cu preț redus./ Că nu-i adevărat în noi, în chip/ De întrebări, nerăzbunatul Ip.(...) Acești români uciși în vis și-n somn/ ca pietrele de moară se târăsc,/ Oriunde se vorbește despre om/ Fără a se ști destinul românesc.”

„Pe placa aceasta sunt trecute numele celor uciși. Printre ei, și cel al Lucicăi Hosu, care avea numai trei săptămâni... O asemenea placă există și în biserică. Noi îi pomenim de fiecare dată, iar pe 14 septembrie, întotdeauna, vin satele vecine, și facem slujbă, parastas, la care participă, când programul îi permite, și Preasfințitul Părinte Petroniu, arhiereul nostru. Urmașii celor uciși, evident, nu pot uita prin ce au trecut rudele lor în acea noapte. Dar încearcă să trăiască în armonie și în înțelegere cu consătenii maghiari. Acum nu sunt probleme. Muncim împreună, ne bucurăm împreună, ne întristăm împreună la diferite evenimente. În ziua comemorării, vin la monumentul din sat oficialități de la județ, se depun coroane cu flori, se țin cuvântări. Monumentul a fost ridicat în 1983, de către sculptorul clujean Aurel Terec. Coloana care pornește de jos simbolizează ființa neamului românesc. Iar «aripioarele» care vin de o parte și de alta sunt asemenea unor sicrie. Ele simbolizează vicisitudinile vremurilor prin care au trecut românii. Continuarea coloanei simbolizează faptul că am învins totul și că am răzbit. Soarele reprezentat pe monument eu îl compar cu Iisus Hristos, Soarele dreptății, Care a venit în lume să aducă pacea, bucuria, buna înțelegere. Și noi, aici, la Ip, am luat la cunoștință mesajul Lui”, ne mărturisește părintele Marian Ioan.

Așa tălmăcesc și eu sensul acestei verticale de piatră, care nu cere răzbunare, ci pace, bucurie, toleranță. Lucru de altfel scris și pe monument: „S-a ridicat acest obelisc în memoria cetățe­nilor din localitatea Ip uciși în timpul ocupației și terorii fascisto-horthyste, în septembrie 1940. Să facem totul pentru ca asemenea evenimente tragice să nu se mai repete niciodată”.

Am plecat de la Ip cu tricolorul din biserică lipit de inimă și cu sensul acestei verticale pe piept, purtat nu ca un doliu, ci ca o pâine. Ca un soare al dreptății. Ca un Mântuitor venit să împace și să salveze.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!