„Bărbatul este capul care conduce, femeia este inima care înfierbântă“

- dialog cu arhimandritul Arsenie Papacioc, Mănăstirea „Sfânta Maria“, Techirghiol -

Părinte, cum trebuie „să se teamă femeia de bărbat“?

Dumnezeu a creat pe om bărbat şi femeie. I-a creat pe amândoi odată. Bărbatul este capul, iar femeia este inima. Nici o poezie nu-i frumoasă dacă nu este femeia muză. Femeia a fost mii de ani roabă. Creştinismul a ridicat femeia la locul pe care ea îl avea prin creaţie. Ceea este dureros este faptul că ea, în mod atavic, se teme mai departe, iar bărbatul, tot atavic, face pe cocoşul în continuare. Dumnezeu i-a creat ca să nu fie capul fără inimă şi inima fără cap. Adică tocmai elementele care sunt fundamentale pentru fiinţa umană.

Despre om, Sfântul Grigorie de Nyssa spune că e ceva de neînţeles şi copleşitor. Dumnezeu are încă taine ascunse cu privire la om. Omul este singura verigă posibilă de legătură între Dumnezeu şi creaţie. Lui i s-a încredinţat marea răspundere să supravegheze întreaga creaţie. Satana însă luptă din răsputeri să-l facă pe om să nu mai creadă că e de asemănare cu Dumnezeu. Aşa ne-a creat Dumnezeu, chip şi asemănare. Poate să se zbată el cât doreşte, asta nu poate să o desfiinţeze. Omul este chemat la o mare răspundere, pentru că are şi o mare putere. Este singurul care, prin darul preoţiei, ţine locul lui Dumnezeu întru totul. Mă refer la forţa vindecătoare, la forţa marilor pătrunderi, a marilor taine.

Femeia trebuie să asculte de bărbat pentru unitatea şi frumuseţea păcii. Pentru aceasta se spune să asculte femeia de bărbat. Dar înainte de aceasta, Scriptura porunceşte ca bărbatul să iubească femeia.

În pedagogie, în educaţie, pedeapsa este utilă, însă dragostea este indispensabilă. Nu există să nu se pună de acord inima cu capul. Unde nu e armonie, acolo este gălăgie şi sabie. Prin Taina nunţii, Dumnezeu a vrut să arate această unitate pe care Adam a avut-o cu femeia sa în paradis, aceea că au fost creaţi odată. În ziua de astăzi, se foloseşte un cuvânt care mie nu-mi place: jumătatea mea. Femeia nu este jumătatea bărbatului. A spune aşa înseamnă să fracţionezi într-o formă raţională taina în sine.

Poate să fie femeia supusă unui bărbat violent?

Ea este liberă să se despartă. În situaţii din acestea, în care sunt zilnic tragedii, nu există decât două variante: ori suporţi cocina, ori te desparţi. Pentru că, acolo unde eşti, dacă cineva are un conflict permanent cu tine, nu sporeşti. Unitatea dintre cei doi nu este lăsată pentru naşterea de copii ca scop. Naşterea de copii este rezultatul iubirii, scopul este stimularea reciprocă, bărbat şi femeie, pentru mântuire. Acesta este scopul căsătoriei.

Spunea un părinte: „Să nu iubeşti atât femeia, cât să iubeşti prin femeie pe Dumnezeu.“ Este corectă afirmaţia?

E adevărat, pentru că această iubire nu e pătimaşă. Dacă o iei ca iubire, pentru că dacă o iei în sens pătimaş, adică să iubeşti o femeie ca să te culci cu ea, acesta este un accident, nu un scop. E o mare greşeală aici.

„Maica Domnului este supărată pe cei care nu-i cer nimic“

Dacă un tânăr îşi caută o soţie, ce trebuie să aibă în vedere pentru a face o alegere potrivită?

Dacă este credincios sau credincioasă. Dacă nu este nici unul din ei credincios, atunci e târg, se măsoară forţele şi dimensiunile averilor, care înseamnă moarte sigură. E nevoie de credinţă pentru că se întâmplă uneori lucruri aparent frumoase şi uneori învăluite într-un amar, încât dacă nu e credincios, nu poate să depăşească aceste situaţii şi pune mâna pe măciucă. Nu pe sabie, că e prea nobilă sabia.

Nu este permis ca fata să spună băiatului înainte de căsătorie: „De acum încolo voi fi credincioasă“. Să te creştinezi pentru tine şi pentru mântuirea ta, nu ca să te ia de nevastă sau să-l iei de bărbat. Pentru că altfel acestea sunt false mărturii.

Ce anume ar trebui să pună la temelia casei lor doi tineri căsătoriţi?

Fără discuţie, să aibă un program, deşi eu nu sunt pentru programe. Eu sunt pentru permanenţe. Să aibă legătură cu Dumnezeu, cu Maica Domnului care este supărată pe cei care nu-i cer nimic.

▲ „Soţia nu înseamnă doar plăcere şi bucătărie“

Care era atmosfera din familia sfinţiei voastre? Cum se purtau părinţii faţă de copii?

Pe când eram copil, acasă, iernile erau foarte grele. Tatăl meu se ducea la vite, îngrijind animalele. Erau mari troiene. Noi, copiii, stăteam în casă şi, cu o cretă, mâzgăleam uşa. Tata era foarte furios. Eu făcusem un cap de cal, pe Vlad Ţepeş, o pisică şi un cap de om. Tata a întrebat: „Cine a făcut asta?“ Mi-era frică că mă va bate. Dar tata m-a luat în braţe. Va să zică, este nevoie de armonie. Armonie peste tot. Unde nu este pace, este negustorie, este asprime, interes, e instinct. Armonie nu poţi să faci dacă nu înţelegi că pacea este mai mare de patru ori decât dreptatea. Aceasta este proporţia, după Sfântul Ioan Scărarul. Fă pace în familia ta. Spune : „Lasă dragă, că va trece şi asta…“ şi aşa scoţi pe soţ sau pe soţie din starea aceea încordată, cauzată de cine ştie ce motive sau probleme care au făcut-o să fie încruntată. Familia, şi mai ales soţia, nu înseamnă doar plăceri, bucătărie şi atât. Mângâierea este deosebit de importantă în căsătorie.

Să vă mai spun încă ceva. Doi tineri s-au căsătorit. După nuntă, soţia a trecut la bucătărie, iar el s-a dus la muncă. Ea, aflată la început, încă nepricepută, a afumat mâncarea. „Ce o să zică Ionel când o să vină“, se frământa ea. Când a ajuns acasă soţul, ea a luat-o înainte: „Ionele, am afumat mâncarea.“ „Lasă, dragă, nu asta mă interesează pe mine. De ce ţi-ai făcut griji, în loc să te gândeşti la mine?“

La mine vin zilnic multe femei care se plâng de atmosfera din familiile lor, în care soţul face uz de putere. Într-o casă, dacă bărbatul este capul care conduce, femeia este inima care înfierbântă.