Călugărul dobrogean care a dus monahismul răsăritean în Occident

Bogdan Dedu, 29 Februarie 2008

Sfântul Ioan Casian s-a născut în a doua jumătate a secolului al IV-lea, în provincia romană Scythia Minor. Parcursul vieţii sale este unul deosebit de interesant: călugărit la Betleem, a ucenicit 14 ani pe lângă marii asceţi ai pustiului egiptean, a fost hirotonit diacon de Sfântul Ioan Gură de Aur , iar ultimii ani ai vieţii şi i-a petrecut în Marsilia. Prin lucrările sale a oferit publicului galo-roman modelul răsăritean de viaţă călugărească, câştigând pentru totdeauna întâietatea duhovnicească în Apus, prin încorporarea învăţăturii lui în regula benedictină. Bazându-se pe tradiţia antropologică tradiţională, a depăşit conflictul dintre pelagieni şi augustinieni în disputa despre relaţia dintre libertatea omului şi harul dumnezeiesc.

Sfântul Ioan Casian s-a născut în jurul anului 360, în provincia romană Scythia Minor (Dobrogea de astăzi). Satul natal era situat în partea apuseană a teritoriului care aparţinea de cetatea Histria, cea mai veche colonie grecească de pe ţărmul Mării Negre. Părinţii lui Ioan erau creştini şi făceau parte din populaţia romană aşezată în jurul cetăţilor-colonii greceşti. Dispunând de o bună situaţie materială, aceştia s-au îngrijit cu multă dăruire de creşterea spirituală a copiilor lor. Despre aceasta ne vorbeşte însuşi Ioan în „Convorbirile“ sale: „Ştiam că ei nu ne-ar împiedica niciodată de la înfăptuirea planurilor noastre şi ne gândeam mereu că progresul nostru duhovnicesc îl datoram mai mult lor. Ne scuteau de orice griji, îndeplinind cu bucurie chiar tot ce ar fi trebuit să facem noi.“

Pe la vârsta de 18 ani, însoţit de sora sa mai mică şi bunul său prieten, Gherman, părăseşte ţinuturile natale pentru a merge în Palestina. Aici, toţi trei vor îmbrăţişa calea monahismului: sora lui Ioan la o mănăstire de maici, iar cei doi prieteni la o mănăstire de călugări de lângă Betleem.

Remarcat de Sfântul Ioan Gură de Aur

Pe la anul 385, după ce Gherman va cere permisiunea egumenului mănăstirii, vor pleca amândoi în Egipt pentru a cunoaşte viaţa monahilor de acolo. Vor trăi printre călugării din pustiul egiptean aproape 14 ani. În urma tulburărilor create de conflictul dintre arhiepiscopul Teofil al Alexandriei şi monahii suspectaţi de influenţe origeniste, cei doi prieteni se vor refugia, în jurul anului 400, la Constantinopol. În vremea aceea, arhiepiscop al Constantinopolului era Sfântul Ioan Gură de Aur care, remarcând viaţa frumoasă a celor doi şi dorind să-i aibă ca ajutor în preajma sa, i-a hirotonit: pe Gherman în preot, iar pe Ioan în diacon. Cei doi tineri au fost profund impresionaţi de figura marelui ierarh. Sfântul Ioan Casian se va declara legat pe toată viaţa de Biserica din Constantinopol şi se va considera ucenicul şi opera Sfântului Ioan Gură de Aur.

După depunerea abuzivă din scaun a Sfântului Ioan Gură de Aur, Gherman şi Ioan Casian îl vor însoţi pe episcopul Paladie la Roma, pentru a-i înmâna papei Ioncenţiu I († 417) scrisoarea clerului şi credincioşilor din Constantinopol în care erau descrise suferinţele arhiepiscopului. La Roma, Casian va fi remarcat de Inocenţiu I, care vorbeşte despre el în două epistole, şi va lega prietenie cu viitorul papă, Leon cel Mare († 461).

După acest moment, despre Gherman nu se mai ştie nimic. Se pare că Sfântul Ioan s-a întors la Constantinopol cu scrisoarea episcopului Romei. Confruntat însă cu persecuţia arhiepiscopului uzurpator, Atticus, împotriva clericilor şi credincioşilor rămaşi fideli Sfântului Ioan Gură de Aur, se va retrage la mănăstirea de la Betleem. Aici va rămâne o scurtă perioadă de timp. Nesiguranţa din Palestina acelor ani - invazia hunilor şi a sarazinilor, agitaţia şi răscoalele din ţară, devastatorul cutremur din 419 - l-a determinat să se îndrepte spre alte ţinuturi, mai liniştite. Astfel, pe la anul 419, îl aflăm la Marsilia. Între timp, fusese hirotonit preot.

Preot în Marsilia

În oraşul de pe coasta Mediteranei va înfiinţa două mănăstiri: una de călugări, în partea de sud a Marsiliei, de cealaltă parte a portului, care avea să devină celebra abaţie „Saint-Victor“ (numită astfel după un martir din Marsilia din secolul III), şi una de călugăriţe, în oraş, cunoscută sub numele de „Saint-Sauveur“. În apropier,e mai existau două mănăstiri: episcopul Castor de Apta Iulia († 420) înfiinţase de curând pe cea de la Menerfes, iar episcopul Honorat de Arles († 429) conducea marea mănăstire de la Lerini. În Marsilia, Sfântul Ioan va rămâne până la moarte, petrecută cândva între 430 şi 440.

La solicitarea monahilor din Marsilia şi din împrejurimi, Sfântul Ioan va scrie în această perioadă o serie de lucrări, menite să îi îndrume: „Aşezămintele mănăstirilor de obşte şi despre vindecarea celor opt gânduri ale răutăţii“, „Convorbiri cu părinţii“ şi „Despre Întruparea Domnului, împotriva lui Nestorie“.

În Biserica Ortodoxă, ziua de prăznuire a Sfântului Ioan Casian este 29 februarie în anii bisecţi. În ceilalţi ani, prăznuirea se face pe 28 februarie. Biserica Romano-catolică (în special dioceza Marsiliei) îl sărbătoreşte pe 23 iulie. Sfintele sale moaşte se păstrează într-o capelă subterană a mănăstirii pe care a ctitorit-o, „Sfântul Victor“ din Marsilia.

În octombrie 2002, în cadrul zilelor de sărbătorire a Cuvioasei Parascheva, ocrotitoarea Moldovei, moaştele Sfântului Ioan Casian au fost aduse la Iaşi de Eminenţa Sa Bernard, arhiepiscop de Marsilia. Cu acest prilej, rectorul Universităţii „St. Victor“ din Marsilia, Pierre Brunet, a dăruit o părticică din moaştele sfântului Catedralei mitropolitane din Iaşi, spre a fi păstrate alături de moaştele Sfintei Parascheva şi ale Sfântului Mare Mucenic Gheorghe.

Ioan Casian şi teologia sinergiei

La cumpăna secolelor IV-V, Occidentul a fost tulburat disputa dintre adepţii lui Pelagiu şi cei ai Augustin în problema mântuirii omului. Pelagiu, un ascet originar din Bretania, care se bucura de mare renume în Roma, învăţa că omul are deplină libertate în a alege binele şi răul, prin urmare, se poate mântui singur; harul lui Dumnezeu este numai un ajutor pentru ca binele să poată fi săvârşit mai uşor. Augustin, criticând erezia pelagiană, va ajunge la cealaltă extremă: omul nu poate face nimic bun singur, binele este exclusiv rodul lui Dumnezeu; mai mult, pentru a-şi susţine punctul de vedere, a introdus învăţătura despre predestinaţie: mântuirea nu se acordă tuturor, ci numai acelora aleşi de Dumnezeu din veci.

Sfântul Ioan Casian va răspunde prin intermediul scrierilor sale deopotrivă pelagienilor şi augustinienilor, oferind învăţătura teologică tradiţională a Bisericii: în mântuirea omului există o tainică împreună-lucrare a omului cu Dumnezeu (sinergie). Dintre dialogurile sale cu Părinţii, în special Convorbirea a XIII cu avva Cheremon tratează această problemă. Iată câteva fragmente din această convorbire:

Cum ne mântuieşte Dumnezeu

„Priceperea omenească nu înţelege uşor cum se face că Domnul, pe de o parte, dă celor ce cer, Se descoperă celor ce-L caută, deschide celor ce bat, iar pe de altă parte, Se descoperă celor care nu-L caută, apare şi răspunde celor ce nu-L întreabă şi toată ziua întinde mâinile către un popor care nu crede în El şi-I vorbeşte împotrivă, îi cheamă pe cei ce rezistă şi stau de-o parte, îi atrage la mântuire pe cei ce nu vor, celor ce vor să păcătuiască le taie putinţa de a-şi îndeplini această dorinţă, li se împotriveşte cu bunătate celor ce se grăbesc să facă rău.

În om este întotdeauna libertatea de alegere, care poate să nesocotească sau să respecte harul lui Dumnezeu. Apostolul nu ne-ar fi învăţat spunând: «cu frică şi cu cutremur lucraţi la mântuirea voastră», dacă n-ar fi ştiut că harul poate fi cultivat sau neglijat de noi. Dar, ca să nu creadă cineva că pentru lucrarea mânuirii nu este nevoie de ajutorul dumnezeiesc, adaugă: «căci Dumnezeu Cel Care lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă». De aceea, sfătuindu-l pe Timotei, îi spune: «nu fi nepăsător faţă de harul lui Dumnezeu, care este în tine», şi, de asemenea: «de aceea, te îndemn să ţii aprins harul lui Dumnezeu, care este în tine». Aşadar, El întâmpină voinţa omului, precum se spune: «Dumnezeul meu, mila Ta mă va întâmpina». Dimpotrivă, Dumnezeu este întâmpinat de voinţa noastră când El întârzie şi aşteaptă oarecum în chip folositor, ca să pună la încercare libertatea voinţei noastre, zicând: «Dimineaţa rugăciunea mea te va întâmpina». Ne cheamă şi ne invită, când zice: «toată ziua am întins mâinile Mele către poporul care nu crede în Mine şi Mi se împotriveşte», şi este invitat de noi când Îi spunem: toată ziua am întins mâinile mele către Tine. Ne aşteaptă, când ne spune prin profet: «de aceea aşteaptă Domnul ca să se milostivească de voi», şi este aşteptat de noi când zicem: «cu răbdare L-am aşteptat pe Domnul şi S-a uitat la mine». Ne întăreşte când zice: «Şi Eu am învăţat şi am întărit braţele lor, şi ei au cugetat împotriva Mea». Strigă Iisus: «dacă este cineva însetat, să vină la Mine şi să bea»; strigă la El şi profetul: «ostenit-am strigând, amorţit-a gâtlejul meu, slăbit-au ochii mei nădăjduind spre Dumnezeul meu».“

Blândeţea nu se exersează prin nerăbdare şi furie

Cea mai întinsă operă a Sfântului Ioan Casian o reprezintă „Convorbirile cu Părinţii“. Este vorba despre 24 de dialoguri purtate de cei doi prieteni, Casian şi Gherman, cu monahii din pustia Egiptului. Convorbirile au fost împărţite de autor în trei grupe, după centrele monahale vizitate de el şi Gherman: pustia Sketis, Panephysis şi Diolcos.

Convorbirile cu Părinţii reprezentativi ai pustiului egiptean ating diferite teme: despre desăvârşire, despre ocrotirea dumnezeiască, despre prietenie etc. Firul roşu care le străbate de la un capăt la altul este lupta duhovnicească. Viaţa creştinului este o luptă continuă cu patimile sale şi cu ispitele diavolului, o luptă grea, ce nu încetează până la mutarea din această viaţă. Pentru biruinţa în această luptă este nevoie în fiecare clipă de ajutorul lui Dumnezeu.

Fiecare din cele 24 de dialoguri îşi are frumuseţea sa. Spre exemplificare, oferim un scurt fragment din Convorbirea a XVI-a cu avva Iosif - despre prietenie:

„Ce rost are faptul că uneori ne credem răbdători fiindcă refuzăm să răspundem la întrebări, dar atât de mult îi supărăm pe fraţii noştri printr-o tăcere amară, sau prin mişcări şi gesturi în derâdere, încât mai mult le stârnim supărarea prin lipsa de cuvinte, decât i-am fi putut aţâţa prin vorbe jignitoare, prin aceea socotindu-ne foarte puţin vinovaţi în faţa lui Dumnezeu fiindcă n-am grăit nimic care ne-ar fi putut aduce în judecata oamenilor sau condamna? Ca şi cum în faţa lui Dumnezeu numai cuvintele şi nu însăşi voinţa noastră ne-ar fi învinovăţit şi numai fapta păcatului şi nu intenţia şi gândul ar fi socotite drept crimă, sau numai ceea ce a făcut cineva şi nu ceea ce a plănuit să facă trebuie cercetat în judecată. Nu numai felul supărării pricinuite, ci şi intenţia de a supăra este o vină şi de aceea nu cum a luat naştere o ceartă, ci din vina cui s-a iscat va stabili adevărata cercetare a judecătorului nostru.

Nu numai lucrul care se înfăptuieşte, dar chiar starea sufletească şi intenţia înfăptuitorului trebuie avute în vedere. De aceea, dacă veţi cântări printr-o cercetare a inimii cu ce gând se înfăptuieşte ceva şi din ce simţământ lăuntric porneşte, veţi vedea că virtutea răbdării şi a blândeţii nu se poate îndeplini printr-un duh potrivnic, adică prin nerăbdare şi furie. Domnul şi Mântuitorul nostru, învăţându-ne în adâncime virtutea răbdării şi a blândeţii, adică nu numai s-o spunem cu buzele, dar s-o căutăm în altarul ascuns al sufletului nostru, ne-a dat această formulă de desăvârşire evanghelică: dacă te loveşte peste obrazul drept, întoarce-l şi pe celălalt.“

Cele opt gânduri ale răutăţii

Sfântul Ioan Casian a scris în special pentru monahi. Aceasta pentru că cei care l-au rugat să facă acest lucru au dorit să aibă un ghid pentru organizarea vieţii călugăreşti din mănăstirile înfiinţate de curând în Occident. Cu toate acestea, scrierile sale pot fi în egală măsură utile şi credincioşilor din lume: viaţa creştină este una singură, chiar dacă sunt mai multe căile care duc la desăvârşire. Sfântul Ioan Casian, asemenea multor monahi, şi-a dat seama că schimbarea omului începe de la inimă, din străfundurile fiinţei umane. Prin urmare, nu de la fapte trebuie să plece creştinul, ci de la gânduri: dacă gândurile sunt rele, şi faptele vor fi rele; dacă gândurile se curăţesc, şi faptele vor fi altele. Tocmai de aceea, în lucrarea sa „Aşezămintele mănăstireşti“, se va opri nu asupra păcatelor capitale sau de moarte, cum suntem tentaţi să o facem în zilele noastre, ci asupra celor opt gânduri ale răutăţii: al lăcomiei, al desfrânării, al iubirii de avuţie, al mâniei, al întristării, al lâncezelii, al slavei deşarte şi al mândriei. Reproducem mai jos scurte fragmente din capitolele dedicate gândurilor slavei deşarte şi trufiei:

Ispita celor fără patimă

„Slava deşartă este un duşman cu multe şi felurite chipuri şi atât de subtil încât cu ochii cei mai ageri abia poate fi zărit şi recunoscut, darămite ocolit.

Pe când celelalte păcate sau patimi sunt cunoscute ca fiind simple şi cu o singură înfăţişare, acesta este însă complicat, având multe şi felurite feţe, şi-şi atacă adversarul din toate părţile, şi chiar pe învingătorul său în orice privinţă. Într-adevăr, încearcă a-l răni pe ostaşul lui Hristos şi în ţinută, şi în înfăţişare, în mers, în glas, în lucrare, în veghe, în posturi, în rugăciune, în retragerea în singurătate, în citit, în ştiinţă, în tăcere, în supunere, în smerenie, în îndelungă răbdare.

Pe unul îl ispiteşte să se mândrească, fiindcă este cel mai răbdător la muncă şi la greu, pe altul că este cel mai gata de ascultare, iar pe altul că îi întrece pe toţi în umilinţă. Unul este ademenit spre orgoliu, prin bogăţia cunoştinţelor, altul prin râvna cititului, iar altul prin lungimea privegherilor. Boala aceasta nu se străduieşte a-l vătăma pe cineva în nimic altceva, decât tocmai în virtuţile sale, dându-i lovituri nimicitoare chiar în cele ce constituie temeiurile vieţii lui. Celor ce vor să meargă pe calea sfinţeniei şi desăvârşirii, vrăjmaşul, întinzându-le curse, nu ascund în nici o altă parte laţurile poticnirii, decât tocmai pe drumul urmat de acesta. Aşa se face că noi, care n-am putut fi biruiţi în lupta cu duşmanul, suntem învinşi de strălucirea triumfului nostru, sau, cel puţin ceea ce este un alt fel de înşelăciune, tocmai când am depăşit măsura posibilă a înfrânării, nu mai suntem în putere a ne continua drumul din cauza vlăguirii trupului.“ (Despre duhul slavei deşarte)

„Să-i aducem mulţumiri lui Dumnezeu“

„Să-i aducem mulţumiri lui Dumnezeu nu numai pentru că ne-a creat făpturi cu raţiune, ori că ne-a dat puterea liberului arbitru, sau că ne-a acordat harul botezului, sau ne-a îngăduit cunoaşterea şi sprijinul legii; să-i mulţumim pentru cele ce revarsă zilnic asupra noastră prin purtarea Lui de grijă, când ne scapă de cursele vrăjmaşilor, când ne apără de primejdii chiar fără să o ştim, când ne susţine să nu cădem în păcat, când ne luminează şi ne ajută să putem înţelege şi recunoaşte şi ajutorul pe care ni-l acordă când, sub inspiraţia Lui, suntem împinşi la căinţă pentru delăsarea şi pentru greşelile noastre, când, bucurându-ne de preţuirea Lui suntem certaţi cu cel mai mare folos, când uneori chiar împotriva voinţei noastre suntem traşi spre mântuire; în sfârşit, când îndreaptă spre o mai bună roadă însuşi liberul nostru arbitru, care este mai înclinat spre patimi, şi-l întoarce prin intervenţia Lui îmbolditoare pe calea virtuţilor.“ (Despre duhul trufiei)


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!