Repere şi idei
„Când între lipsă şi prisos...“

„Când între lipsă şi prisos...“

Elena Solunca Moise, 04 Iunie 2017

Trăim un paradox - ­ştiinţa şi tehnologia oferă şanse nebănuite pentru binele omului, şi totuşi, el este departe de a-şi găsi seninătatea, ascunsă de norii ameninţători ai scenariilor apocaliptice. Peste toate, „grija cea lumească” se face stăpână a-tot-puternică într-un du-te-vino care sleiește de puteri. Parcă nici umanioarele nu mai „umanizează”, pierzându-se în acea industrie de programe şi scenarii ce se arată a fi doar chipuri în oglinzi. Presiunea consumismului ocultează valoarea sub „acoperământul” succesului, al ratingului, creând o tiranie a cantităţii. Şi cum, după Horaţiu, nu poţi dori ceea ce nu cunoşti, rămâne să „consumi” ceea ce se oferă cu asupra de măsură încărcându-ţi mintea cu inutilităţi inscripţionate cu superlative de tipul „cel mai…”

Constatând că trăim într-o lume a spectacolului, Mario Vargas Llosa o prezintă ca una a derizoriului, unde anormalul a devenit normal pe „scena unei vieţi” ca spectacol al lumii. Prea puţini iau seamă că, dacă viaţa poate fi spectacol, spectacolul nu este nicicum viaţa, după cum nici performanţa nu este biruinţă, nici succesul valoare. Nemulţumit fără a şti de ce anume, omul sfârşeşte prin a fugi de realitate, căutându-se în realitatea virtuală. Aşa ajunge, cum scrie Max Picard, să fugă şi de Dumnezeu... Dar, încotro? Psalmistul se întreba la vremea sa: „De la Duhul Tău unde mă voi duce? Iar de la faţa Ta, unde voi fugi?” E un crescendo interogativ care ajunge la apogeu când îşi zice: „Da, întunericul mă va copleşi, şi-n desfătarea mea chiar noaptea va deveni lumină” (Ps. 138, 11). E nevoit să mărturisească: „Cu Tine întunericul nu este întuneric. Şi noaptea lumină va fi ca ziua; întuneric şi lumină la Tine sunt totuna”.

Omul contemporan singur şi sigur de sine a înlocuit absolutul cu goana după abstracţii pe care le coboară în cotidian şi descoperă derizoriul. Se face că atunci când toate îşi „trâmbiţează” importanţa, sfârşitul e anihilarea ei, capitularea în derizoriu. La un moment dat, cum scrie Max Picard în cartea „Fuga de Dumnezeu”, omul ajunge să înţeleagă transcendenţa lui Dumnezeu ca absenţă a Lui, adică Îl recunoaştem, dar nu ascultăm poruncile. Nu mai există „porunci”, nici principii, datorii sau norme într-o lume unde „totul este permis”, dacă nu în realitatea concretă, atunci în cea virtuală. Aşa a apărut şi se extinde imperiul derizoriului, unde cuvintele rătăcesc şi ele căutând o realitate care să le legitimeze. Am putea spune cu Rilke, căruia îi era groază de vorba oamenilor: „Şi duhul lor mă sperie, cu jocul lor flecar,/ ei ştiu tot, ce va fi şi ce s-a-ntâmplat; pentru ei nici un munte nu mai este minunat;/ Moşia, grădina, cu Dumnezeu li-s hotar”.

Acest „mal de siècle” este pus ades pe seama secularizării, ca destin implacabil şi doar lamentările par a avea un efect paliativ. Acest „derizoriu” aminteşte cu „pustiul” unde Sfântul Ioan Botezătorul striga: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor”. Acum însă glasul îi este repede acoperit de derizoriu, căci pocăinţa este cerută (impusă chiar!) celuilalt, în timp ce „eul” îşi construieşte abil o motivaţie care să-i asigure protecţie. Pe acest drum, străjuit de strălucirile artificiale ale „spectacolului”, pocăinţa, lipsită de conținut, de fațadă, departe de a apropia, depărtează omul de Împărăţia cerurilor; realitatea se leapădă de rost ca de un veşmânt învechit, iar viaţa nu-şi găseşte sensul. Etichetarea ca valoare a ceea ce este doar nou ascunde o capcană şi mai periculoasă, căci nu tot ceea ce este nou e valoros şi nici ceea ce e vechi - depăşit şi bun de aşezat la muzeu. Iar noi dăm din umeri neputincioşi vorbind mereu de criză şi secularizare. Se manifestă mereu mai evident o adevărată patologie a comunicării, manifestată şi în excesul folosirii unor cuvinte definitorii cum sunt „fan” sau „like”.

Prin veac auzim îndemnul lui Hristos: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă lucrurile voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru, Cel din ceruri” (Matei 5, 16). În această lumină vedem că derizoriul îşi face loc în inima golită de lumina dumnezeirii, unde sensul se frânge, rostul se pierde, unde până şi absurdul se refuză ostentativ.

Simptomatic, între primele victime este autoritatea, asupra căreia atrăgea atenţia Jung, spunând că nu este nevoie de o nouă etică, ci reflecţii diferenţiate. Altfel, vedem cum civilizaţia imaginii începe să obosească, iar consumismul, aplicat neselectiv, pune semnul egalităţii între cunoaştere şi informaţie. Informaţia prin pragmatismul său împinge spre corupţie de toate felurile, promovată direct proporţional cu lupta împotriva ei. Individualismul pandemic sfârşeşte prin a distruge individul, căruia nu-i rămâne decât să spună ca eroul lui Huxley: „nu vreau să fiu epsilon”.

Ne aflăm în acel „aici”, unde ajunge omul când numeşte „lumină” întunericul furişat în suflet, ignorând cuvintele Mântuitorului: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu din ceruri” (Matei 7, 21). Voia Domnului este singura bună, fiindcă „bun este Domnul” şi fericit este omul ce-L caută pe El. Este drumul de la Botezul Domnului când Tatăl Ceresc L-a numit pe Fiul Său „mult iubit” întru care a „binevoit” la Schimbarea la faţă a Mântuitorului când completează: „Pe El să-L ascultaţi” (Marcu 9, 7). Acesta ar putea fi reînnoitul „bun început” al unui timp al bucuriei de a fi după cuvintele lui Blaga: „Când între lipsă şi prisos/ Ne bucurăm de câte sunt/ Şi cântă pe sub glii un os/ Mai e nevoie de cuvânt?”


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!