Repere şi idei
Climate culturale

Climate culturale

Grigore Ilisei, 23 Mai 2013

Climatul spiritual ieşean a fost unul al afinităţilor elective, despre care vorbea cu atâta adâncime Garabet Ibrăileanu în „Spiritul critic în cultura românească“. Aceste potriviri, acorduri de natură sufletească, au conferit durabilitate prieteniilor. Au fost unele născute din împărtăşirea de valori, de credinţe comune. Adeseori de o complementaritate benefică lucrării spiritului, roditoare în plan cultural. Poate tocmai această vocaţie a prieteniei consonante spiritual a dat vitalitate şi unicitate cetăţii literelor şi o efervescenţă ce a fertilizat întreaga cuprindere românească. Prieteniile au reprezentat coloanele pe care s-a rezemat edificiul cultural al Iaşilor. Să ne gândim ce-a însemnat „Junimea“. Se strângeau în conclavul junimist oameni feluriţi, cu păreri diferite, dar nutrind idealuri similare. Din confruntarea adeseori tăioasă a punctelor de vedere, susţinute cu armătura unei argumentaţii solide şi cu arta zicerii, din încrucişarea de florete a verbului sclipitor, apăreau soluţii la provocările acelui timp, menite a duce înainte societatea din România, aflată într-un proces de emancipare, de rapidă modernizare şi europenizare. Sigur, nu de puţine ori, în lăuntrul uneia sau alteia dintre grupări existau apropieri mai profunde, aşa cum a fost legătura dintre Mihai Eminescu şi Ion Creangă, două spirite diametral opuse, dar aflate într-o comuniune de adâncime, deplină s-ar putea spune, aşa cum o mărturisesc scrisorile. Cele două feţe ale lunii. Mihai Eminescu îşi descoperă în Ion Creangă izvoarele şi se adapă, mergând în Ţicău, în bojdeuca Tincăi Vartic, din apa cea fermecată a geniului popular, în vreme ce autorul „Amintirilor din copilărie“ privea la „Luceafăr“ ca la un astru spiritual.

Istoria din ultimele veacuri la Iaşi e presărată cu astfel de prietenii şi afinităţi elective. Cercul „Vieţii Româneşti“ este pilduitor pentru această puritate a prieteniilor. Liantul lor era cultura. Se întâlnea la „Viaţa Românească“, cum îşi aminteşte evocator Ionel Teodoreanu în „Masa umbrelor“, o prietenie bazată pe respectul şi cultul valorii şi neatinsă vreodată de interesul material, meschin. În „Ursitul“, ca şi într-un interviu pe care mi l-a acordat, difuzat întâi la Radio Iaşi, apoi publicat în „Cronica“ şi, în 1990, în cartea „Portrete în timp“, apărută la Editura „Junimea“, Ştefana Velisar Teodoreanu remarcă absenţa gâlcevei în acest cerc şi rezistenţa în timp a „prieteniilor nesupuse eroziunilor timpului“: „ - Care era atmosfera literară în Iaşiul acelor ani de după Primul Război Mondial? - Cred că cea mai bună posibilă. S-a nimerit că toţi erau somităţi literare, dar şi o adevărată frăţie. O bucurie pentru fiecare scriitor, când unul din ei scotea o carte. Nici o rivalitate. Asta n-am văzut decât acolo. Şi bucuria lucrului care apare, bucuria cărţii noi - o adevărată sărbătoare.“

De bună seamă climatul spiritual ieşean nu a fost doar unul al prieteniilor, ci şi al adversităţilor. Gruparea de la „Însemnări ieşene“, în rândul căreia se regăseau Mihail Sadoveanu, Gr. T. Popa, Mihai Codreanu, a intrat în dispută cu cea de la „Jurnalul literar“, patronată de George Călinescu, în jurul căruia roiau tinerii Adrian Marino, Alexandru Piru, George Ivaşcu. Dar şi această adversitate nu cobora nivelul dezbaterii spre invectivă, ci o menţinea pe platourile înalte ale ideilor şi contribuia decisiv la revitalizarea vieţii culturale, la ieşirea ei din conul de umbră în care căzuse după mutarea la Bucureşti a „Vieţii Româneşti“.

Dincolo de confruntările de grupuri, de polemicile şi ciocnirile dintre creatori, atmosfera în Iaşii culturii era una de civilitate, colocvială. E o lecţie din care, de bună seamă, am avea de învăţat.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!