Reportaj
Constantin Popovici, artistul cu un porumbel pe umăr

Constantin Popovici, artistul cu un porumbel pe umăr

Dumitru Manolache, 13 August 2017

Nimic nu-l descrie mai convingător pe sculptorul Constantin Popovici cum o face un portret, imortalizat într-o dimineață, devreme, înainte de plecarea la atelier, pe banda de celuloid a unui aparat foto: un chip apostolic, aproape ascetic, privește sever, sfredelitor, dincolo de timp, țintind undeva, în nevăzut, forma perfectă. O pisică ținută în mâini, simbolizând indepen­den­ța, intuiția și sub­con­ș­tien­tul, și un porumbel coborât pe umărul stâng, semn al harului divin, completează cadrul. În mâinile acestui artist, Dumnezeu a pus câteva „unelte” cu care el să poată ciopli adânc în veșnicie.

După mai bine de un deceniu de când nu ne mai văzuserăm, într-o seară de toamnă încă fierbinte a anului 2016, am întâlnit-o pe faleza din Galați pe doamna Augustina Popovici. Amândoi ajunseserăm acolo, în fața sculpturii „Tentativă” a marelui și regretatului artist plastic Constantin Popovici, soțul domniei sale, un uriaș pescăruș de oțel cu aripile împușcate, care își țipă zborul spre neîntrerupta curgere a fluviului, a timpului. Veniserăm de departe să ascultăm strigătul păsării de metal cu trupul frânt, în care zborul veșnicește, precum dorul, precum speranța, precum credința. Zilele trecute, ne-am întâlnit din nou, de data aceasta la București, în casa-muzeu în care locuiește, unde nu mai fusesem din 1995, când artistul a plecat la Domnul, lăsând în urmă o impresionantă și tulburătoare colecție de lucrări. Tot atâtea zboruri, cu tot atâtea țipete, doruri, speranțe, credință, înveș­nicite în materie.

O permanentă revelație

Când am trecut pragul casei-muzeu a familiei Popovici, m-am trezit deodată într-o buclă de timp, în care spațiul se preface în statuie, ființă tridimensională, în care intri pentru a respira taina unei continue căutări și paradoxale descoperiri. O lumină vie, nepământeană, te învăluie într-un fel ciudat, umplându-ți interiorul, obligându-te să ai grijă pe unde calci, cum respiri, căci s-ar putea să strivești vreo aripă nevăzută de înger, să spargi vreun zbor tocmai zvâcnit din cenușă, să sufoci vreun țipăt încolțit în vreun colț de piatră, sau în vreo așchie de lemn lustruită până în măduva inimii, să rătăcești vreo împușcătură de glonț și s-o pierzi prin cine știe ce dimensiune a firii, alta decât cea socotită și hotărâtă de artist. De aceea, m-am așezat cuminte pe scaunul oferit de gazdă și am început să ascult. Vorbea doamna Augustina Popovici, soția sculptorului, dar eu ascultam cuvintele artistului, așa cum le auzisem în repetate rânduri, în atelierul lui, cu ani în urmă, unde, după lungi așteptări și speranțe, fusesem îngăduit să pătrund. Să privesc și să ascult.

„Eu sunt împuternicită să reprezint o serie de lucrări din patrimoniul sculptorilor Ion Grigore Popovici (elev al lui Paciurea), Constantin Popovici și pictorița Nadia Popovici (eleva Ceciliei Cuțescu Stork), familia de artiști care a creat un mare și valoros patrimoniu artistic, din care o parte se află în muzeele naționale, o alta în colecții particulare, și una foarte mică aici, în această casă, care este de fapt locuința mea și a soțului meu, Constantin. În dormitor avem o colecție de icoane vechi românești, la care eu mă închin de aproape 45 de ani. Trăiesc zilnic în acest spațiu, înconjurată de atâtea minuni, bucuria unei permanente revelații”, ne spune soția artistului.

„Pentru Constantin Popovici, misterul înseamnă adevărul ascuns în straturile adânci ale civilizațiilor originare, în care omenirea își întrupa spaimele și izbânzile în făpturi ivite din închipuirea ei bântuită de întrebări fără răspuns”, scria despre artist criticul Dan Grigorescu.

După acest adevăr ascuns a „săpat” în mister toată viața Constantin Popovici, descoperindu-L în miezul lui pe Însuși Creatorul lumii.

Mărturie de credință

„Soțul meu a fost marcat, de la șase ani, de un incident traumatizant petrecut în familie: împușcarea tatălui lui, de față cu el, în 1946. Evenimentul a fost comentat de presa vremii ca fiind un accident în urma unei spargeri, ceea ce nu este adevărat. În realitate, Ion Grigore Popovici s-a numărat printre victimele unei serii de asasinate politice. Moartea lui tragică a fost precedată de uciderea unor artiști plastici precum Anatol Vulpe, Elena Popeea, sau Ion Diaconescu. Un eveniment nelămurit, care s-a reflectat în toată opera soțului meu. De aceea, el nu a putut să fie vesel niciodată. Din acest motiv s-a preocupat, obsedant, de tragedia umană. A plecat la Domnul la numai 58 de ani. Și zic eu, și-a îndeplinit cu brio menirea, și-a valorificat din plin darul dat de Dumnezeu: acela de a crea. De a face artă. Pentru Constantin, nu exista nimic fără Dumnezeu. A fost un ortodox profund, și aceasta se poate descoperi în taina, mai mult sau mai puțin explicită, pe care a pus-o în fiecare lucrare a lui. Mergea la atelier, pe Căderea Bastiliei nr. 24, și muncea în costum, pentru că el nu lucra acolo, ci «oficia». Ca un sacerdot într-un sanctuar. Sculpta în piatră, în lemn, modela gips. Când se întorcea acasă, noaptea, era alb de praf, din cap până în picioare! A doua zi, îi schimbam costumul și o lua de la capăt. Mâinile lui, conduse de Dumnezeu, «eliberau» formele «ascunse» în materie, dându-le viață. Nu putea să fie creator dacă nu ar fi fost «picurat» de har, dacă nu ar fi ars ca o flacără pentru fiecare linie, pentru fiecare detaliu, pentru fiecare chip din sculpturile și desenele lui. Criticul și istoricul de artă Ion Frunzetti spunea despre Constantin că, dacă el ar fi făcut numai «Bacovia», și tot ar fi rămas în arta universală. Soțul meu nu sculpta oameni grași! Toate personajele lui sunt slabe, scheletice aproape. Ele arată într-un fel iconic. În fiecare descoperi arderea interioară, credința care le subțiază în efortul desăvârșirii. Se aseamănă cu sfinții, cu chipurile și trupurile lor din icoane, trecute prin asceză, prin moarte, spiritualizate, vii, dincolo de timp, în veșnicie. Când a terminat anul II de institut, în 1962, Constantin a realizat, pe ascuns, acasă, în camera lui, undeva în cartierul Floreasca din București, lucrarea «Drumul Crucii». Pe vremea aceea era riscant să sculptezi în atelierul facultății, sau să expui într-un spațiu oficial o asemenea lucrare. Această operă este mărturia credinței lui în Dumnezeu, metaforă a vieții și creației lui și, totodată, ținând cont de perioadă, protestul lui față de auto­ritățile comuniste care prigoneau Biserica. E o lucrare pe care au văzut-o doar mama și sora lui. După moartea lui Constantin, la 10 decembrie 1995, eu am recuperat-o de la o doamnă. Sculptura în gips este un proiect de sine stătător, care ar trebui materializat. De aceea socotesc că nu este suficient să o admirăm doar eu și cei câțiva prieteni apropiați care mă vizitează aici, în casa-muzeu, unde se află depozitată. Ea a fost creată pentru a fi expusă într-un spațiu public, într-o piață, la dimensiunea pentru care a fost gândită, oricum într-un spațiu adecvat desti­nației ei. Mă gândesc chiar și la Catedrala Națională, de ce nu, sau într-un alt perimetru corespunzător, în fața unei biserici, a unei alte catedrale, unde să poată fi admirată. De aceea doresc să o dăruiesc Bisericii Ortodoxe Române. Sculptura reprezintă un grup statuar trinitar, care duce pe umeri o cruce. Crucea fiecăruia dintre noi, crucea martirilor noștri, crucea neamului românesc purtată prin istorie, simbolul credinței trinitare a unui popor născut creștin, adevărul că nu se poate trăi fără credință. Constantin spunea despre «Drumul Crucii» că va veni o vreme în care oamenii vor înțelege mesajul ei. Și eu socotesc că acum a sosit acel moment”, ne spune doamna Augustina Popovici.

Nu a făcut compromisuri

Privesc jur-împrejur zecile și zecile de sculpturi, de desene și tablouri, unele din ele cu semnul lăsat de glonț și de moarte, amintind de tragicul sfârșit al tatălui artistului. Toate, materie și taină. Înviere. Căci „artistul consacrat nu copiază viața, face ceea ce nu există, iar atunci când face ce nu a fost făcut niciodată, eternul este de partea lui. Atunci când operele de artă devin mit, sper că vor rezista viitorului și vor fi cinstite cum se cuvine”, spunea Constantin Popovici.

Sculptorul nu a avut preferințe pentru o lucrare anume. Le iubea pe toate la fel. Desena și citea aproape tot timpul. Se trezea la ora 6:00, la 7:00 era la atelier, pe la 22:00 - 23:00 venea acasă, după care, până pe la 3:00 - 4:00 dimi­neața citea, mai ales filozofie. Dormea doar câteva ore pe noapte. Unele lucrări i-au fost furate din atelier, altele au fost dăruite, multe se află prin muzee din țară și din străinătate, iar o mică parte aici, în casa-muzeu. Lor se adaugă multele fotografii, multele filme foto de pe care nu a mai apucat să scoată pozele. Oameni și obiecte, stări și sentimente dezghiocate din materie pentru a fi încredin­țate timpului, veșniciei.

„Am trăit alături de el 23 de ani, și încă alți aproape 23 de când el a plecat. Dar Constantin este prezent aici în fiecare zi. Sunt înconjurată de obiectele lui de pe birou, de fotografiile lui, de lucrările lui. În anul 2000, am organizat marea retrospectivă «Popovici» la Muzeul Național de Artă, iar în 2015, o altă expoziție la Muzeul Național de Artă, la 20 de ani de când a fost chemat la Domnul. Dacă Bunul va îngădui, sper să organizez o altă expoziție memorială, la 25 de ani de la plecarea lui. Pentru mine a fost o mare durere. De atunci, eu îmi dedic tot timpul creației soțului meu, care a fost nu numai un mare artist, dar și un om excepțional, un caracter formidabil și integru. Nu a făcut nici un compromis, de nici un fel”, ne mai spune doamna Augustina Popovici.

M-am despărțit de gazda mea cu sentimentul nevoii de a reveni, și nu înțelegeam de ce acest imbold atât de insistent. Abia acasă, răsfoind un album cu o parte din lucrările marelui artist oferit de doamna Augustina Popovici, aveam să mă lămuresc, citind, spre final, câteva gânduri despre drum ale domnului Constantin, căci era și un mare artist al condeiului, deși aproape nimeni nu știa lucrul acesta: „Cred că e posibil să pleci numai ca să te întorci. Poate că bucuria asta înseamnă tot. Cu atât mai mult cu cât la întoarcere îți reiei lucrurile de la început. Pleci de la o dragoste veche, ca să o găsești nouă, proaspătă. E aurul tău. Ești singur. Te întorci ca să înveți cu mâinile care pot iubi, urî, disprețui, mângâia, care pot să scrie, ca să nu uiți că poți să iubești lumea lângă o apă. Chiar dacă acolo ești mai singur ca niciodată. Chiar dacă e târziu. Că poți tremura lângă Matisse, Rembrandt, Marquet, Van Eyk, că poți deveni suspect pentru că te întorci de prea multe ori ca să revezi un Goya. Trebuie să iubești... Nu poți fi vesel într-un muzeu pentru că știi că vei pleca. Poți plânge. Este singura ta șansă să-ți confirmi aspirațiile întâlnindu-te cu minuni!”

Și, da, eu cred că din acest motiv doream atât de acut să mă întorc în lumea artistului cu porumbel pe umărul stâng: să plâng și să mă întâlnesc cu minuni...

Drum şi operă

Constantin Popovici s-a născut la 1 februarie 1938 în Iași; a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, secția Sculptură; a fost membru al Uniunii Artiștilor Plastici (UAP); a realizat monumente precum „Prometeu” („Electricitatea”) de la Vidraru, „Victoria” de la Vaslui, „Monumentul Indepen­denței”, din Oradea; lucrări monumentale precum „Bacovia” de la Bacău, „Pasărea Dimineții” de la Măgura, „Liviu Rebreanu”, de la Maeru, Mihai Eminescu, Ion Pacea, Alexandru Ciucurencu etc.; a expus în zeci de expoziții din țară și din străinătate; a primit premiile UAP pentru desen și sculptură; Ordinul „Meritul Cultural” clasa IV al Ministerului Culturii; Medalia „A 30-a Aniversare a Republicii”; Premiul Academiei „Ion ­Andreescu” și „Una Cultura per Europa”-Italia 1986; a călătorit pentru studii și documentare în Franța, Italia, Spania, Grecia, Turcia, Uniunea Sovietică, Polonia, Germania; lucrările lui se află în peste 15 țări, de pe patru continente; asupra operei artistului s-au pronunțat peste 30 de critici de artă din țară și din străinătate; a plecat la Domnul la 10 decembrie 1995.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!