Repere şi idei
De strajă la catapetesmele Unirii

De strajă la catapetesmele Unirii

Prof. Dr. Narcis Zărnescu, 23 Ianuarie 2019

Ne putem imagina cum, într-o secundă de veșnicie, țâșnește un arc voltaic între gândul lui Hasdeu și gândul lui Eminescu, un arc voltaic între două înalte simţiri române, arc ce mărturisește despre bucurie, dezamăgire și revoltă. O clipă de veșnicie devenită istorie. Hasdeu susținea cu îndreptățire și înflăcărare, la 18 noiembrie 1858, în primul număr al revistei sale România, „mai înainte de toate, marele principiu naţional al Unirei Principatelor Române”. Pe reversul acestei monede imaginare, bătută de întâmplare și decizii politice misterioase, încă se mai în­trezărește desenul vizitei pe care Eminescu o face exilatului domn, făuritor al Unirii Principatelor, Alexandru Ioan Cuza, la Döbling, lângă Viena, în ianuarie 1870. Poetul național va consemna cu amărăciune: „Vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina lui 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului domn” (Timpul, 27 februarie 1882). Nu se scursese un veac, abia dacă trecuse un deceniu, între înflăcărarea lui Hasdeu și rana sângerândă a Eminescului, și iată că Unirea, Mica Unire, devenise aproape o amintire. Dar pentru poetul nostru național, continuator al înaintașilor, dar și reformator al destinului cultural românesc, va rămâne o rană deschisă, însângerată, și un stigmat.

Deocamdată, îl urmărim însă pe Eminescu prin Amintirile (1924) lui Slavici, cu mult înainte de întâlnirea cu exilatul domn al Principatelor Unite: „N-am cunoscut om stăpânit deopotrivă cu dânsul de gândul unităţii naţionale şi de pornirea de a se da întreg pentru ridicarea neamului românesc”, nota Slavici. „Era un naţionalist (...) foarte pornit spre intoleranţă, când venea vorba de naţia română şi România”. Şi pentru Iorga, Eminescu reprezentase„afirmarea unităţii româneşti eterne”, iar opera şi jertfa sa, „o ofrandă adusă unităţii neamului”. Ori de câte ori avea prilejul, Eminescu repeta că „Unirea românilor este visul meu de fier”. Un ideal, un modus vivendi, un destin implacabil, pe care l-a asumat cu bucurie şi curaj încă din adolescenţă. Prin 1870, se înfiinţase deja Societatea „România jună”, Eminescu, student fiind la Viena, avea să publice în ziarul „Federaţiunea” din Pesta, sub pseudonimul Varo, articole incendiare: Să facem un congres!, În Unire e tăria, Echilibrul. Afirmaţiile sale sunt deja certitudini, neumbrite de nici o urmă de îndoială: „Astăzi credem că ar fi venit timpul ca să pretindem şi noi ceea ce ni se cuvine de secoli. E timp să declarăm neted şi clar că în ţara noastră (căci este a noastră mai bine decât a orişicui) noi nu suntem nici vrem să fim maghiari ori nemţi. Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egala îndreptăţire a naţiunei noastre. Faţă cu orice încercare de deznaţionalizare ori suprematizare, întrebăm cu răceală şi conştienţi de drepturile ce ni le dă aboriginetatea noastră şi spiritul secolului: «Cine sunt aceşti oameni şi ce vor ei în ţara noastră?»” (Să facem un congres!, „Federaţiunea”, nr. 38, 39, mai 1870). Îndemnurile sale ferme, întrebările sale directe ar trebui să ardă conştiinţele românimii contemporane.

Marile spirite ale Românismului şi ale Românimii eterne şi-au extras înţelepciunea, gândurile, scrisul, idealurile din aceeaşi matcă. Hasdeu a fost călăuzit, întreaga viață, după cum mărturisește, de „ideea supremă a Românismului” (Papa de la Neva). Şi el visase la „Dacia lui Traian” (Unirea, în ziarul „Perseverența”, nr. 23-25, Mai 1867). Iată, cum geniul lui Hasdeu a reuşit să rezume într-o singură propoziţie testamentul său politic, preluat şi dus mai departe de adevăraţii patrioţi români: „Românismul și Democrația au fost, sunt și vor fi unica dualitate căreia nu vom înceta de a ne închina...” („Columna lui Traian”, 2 martie 1870). Dimensiunea profetică a geniului hasdeian, la fel ca în cazul lui Eminescu, a fost confirmată de istoria noastră modernă: „Naționalitatea română e un copil, dar există. Ea n-are nevoie de mamoși, ci de pedagogi. Și dacă pedagogii vor fi la înălțimea misiunii lor, acest falnic copil de viță împărătească va uimi la timpul său Europa prin iste­țimea și virtutea adolescenței sale!” („Revista nouă”, 15 ianuarie 1893, p. 374).

În aceste momente ar trebui să ne reamintim, cu siguranţă, şi cuvintele lui Kogălniceanu, rostite și scrise la 1848: „Noi însă înaintea Europei întregi protestăm în contra a orice asupriri, ce s-ar face patriei noastre (...). Prin răbdarea și tăcerea noastră noi nu putem să lăsăm în întuneric dreptățile țării noastre; și de nu am isprăvi altceva, dar măcar istoriei să vroim să păstrăm gloria națio­nalității noastre! În tot cazul bun sau rău, să nu deznădăjduim însă; să avem credință în viitorul nostru. O nație asupra căreia au trecut huni, goți, avari, vandali și alte atâtea seminții străine, o nație care optsprezece veacuri, cu toate atacurile timpului, cu toate năvălirile barbarilor, a rezistat și s-a ținut până astăzi, o nație de șapte milioane de români nu este cu putință ca să fie osândită de către providență, să piară tocmai astăzi în secolul naționalităților. Numai să avem vrednicie, statornicie și unire. Să nu ne descurajăm, mai ales de relele timpuri, de norii trecători ce se pot ivi pe orizontul țărilor noastre. Pentru popoare, ca și pentru indivizi, suferințele nu sunt totdeauna pierdute; adesea ele sunt menite de a le întări energia, de a le spori râvna, de a le forma caracterul. Prin urmare, prin bărbăția noastră în nenorocire, să ne arătăm vrednici de fericirea și de libertatea ce Tatăl Cel-de-sus, de la întemeierea lumii, a pregătit tuturor popoarelor, și care, prin urmare, curând sau târziu trebuie să vie și românilor. Să gândim că acest nume strălucit, ce l-am moștenit de la stăpânitorii lumii, ne impune mari datorii, și prin urmare, oricum să ne fie cartea norocului, să trăim și să murim români, aducându-ne aminte de marea îndatorire și de frumoasa făgăduință, ce de pe patul său de moarte ne-a lăsat Ștefan cel Mare: «Dacă dușmanul vostru v-ar prescrie condiții rușinătoare, atunci mai bine muriți prin sabia lui, decât să fiți privitorii împilării și ticăloșiei țării voastre! Dumnezeul părinților voștri însă se va îndura de lacrimile slugilor sale, și va scula dintre voi pe cineva, care va așeza iarăși pe urmașii voștri în libertatea şi puterea de mai nainte!»” (Dorințele partidei naționale în Moldova). Aceste propoziţii şi multe altele, gândite, rostite, scrise de înaintaşii noştri, fac parte - împreună cu Biblia, tălmăcită de zeci de generaţii - din moştenirea noastră esenţială, profundă, identitară, din legămintele strămoşilor, din testamentele, nădejdile şi făgăduinţele lor.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!