Echilibrul smereniei

Avva Ioan Persanul, în foarte puținele apoftegme pe care le avem de la el, ni se descoperă ca un om care „a pierdut simțul răutății”, de o profundă smerenie, răbdare și încredere neclătinată în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Smerenia autentică nu înseamnă negarea unor calități reale, așa cum ar putea părea la prima vedere. Ulti­ma dintre povestiri ni-l arată pe bătrân într-o postură cel puțin neașteptată. Ascetul este întrebat: „Atât de mult ne-am chinuit pentru Împărăția cerurilor, oare o vom moșteni?” Răspunsul pe care îl dă este unul cât se poate de personal: „Eu cred că voi moș­teni Ierusalimul de sus, înscris în ceruri. Cine a făgăduit este vred­nic de încredere. Și de ce n-aș crede? Am devenit ospitalier ca Avraam; blând ca Moise; sfânt ca Aaron; răbdător ca Iov; smerit ca David; pustnic ca Ioan; întristat ca Ieremia; învățător ca Pavel; credincios ca Petru; înțelept ca Solomon. Cred, ca tâlharul [cel bun], că Cel care mi-a dăruit toate acestea din bunătatea Sa îmi va da și Împărăția”. 

Smeritul bătrân, pe care l-am văzut altădată că spală picioarele hoților veniți să îl jefuiască, nu se sfiește să se prezinte ca întruparea celor mai mari virtuți, la măsura ultimă a patriarhilor Vechiului Testament și a marilor personalități biblice. Nici una din calități nu îi este străină. Dar abia ultima dintre afirmații are cheia întregii sale viziuni și ne poate ajuta să clarificăm felul în care conviețuiesc smerenia cu declamarea virtuților proprii. În conștiința bătrânului virtuțile nu sunt rodul efortului propriu, ci sunt daruri ale lui Dumnezeu. În gândul Avvei Ioan Persanul se poate simți integrată afirma­ția Sfântului Apostol Pavel, din Epistola către Corinteni: „Căci cine te deosebește pe tine? Și ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te fălești, ca și cum nu l-ai fi primit?” (1 Cor. 4, 7). Domnul este Cel Care dăruiește toate din marea Sa bunătate, iar dacă pe parcursul vieții noastre se dovedește atât de generos cu fiecare dintre noi, suntem îndreptățiți să nădăjduim mântuirea. Dar nu pentru eforturile noastre, ci doar ca pe un dar al lui Dumnezeu, Care dăruiește toate din bunătatea lui.

Smerenia, așa cum se descoperă la o lectură atentă a textelor de spiritualitate, este forma ultimă a realismului duhovnicesc, atât în plan pozitiv, cât și negativ. Pozitiv înseamnă recunoaș­terea calităților ca fiind un dar al Domnului și nu vreun merit propriu, iar negativ refuzul de a te supraevalua, de a socoti vreo clipă că ești mai mult decât ești. În plus, smerenia presupune asumarea neajunsurilor, a neputin­țelor și a slăbiciunilor cu bărbăție și curaj. Fără sensul pozitiv smerenia se poate cu ușurință transforma în complex de inferioritate și duce la deznădejde iremediabilă, iar fără aspectul negativ al smereniei viața duhovnicească este amenințată de superficialitate și mândrie. Echilibrul dintre cele două laturi ale smereniei este practicat cu multă abilitate de Părinții deșertului. Dar echilibrul nu înseamnă niciodată media aritmetică a extremelor. Echilibrul spiritual este buna așezare a accentelor, născută din cunoașterea de sine.