Repere şi idei
Gândirea teologică de azi trebuie să fie comunicativă (II)

Gândirea teologică de azi trebuie să fie comunicativă (II)

Din păcate, deşi avem nevoie acută, astăzi mai mult ca oricând, de o teologie comunicativă şi interdisciplinară, există tendinţa de a gândi relaţia dintre teologie şi ştiinţă în termeni de adversitate, mai degrabă prin prisma unor probleme specifice, precum creaţia sau acţiunea lui Dumnezeu, decât din perspectiva unei terminologii mai generoase, care să sugereze că şi contextul ştiinţific ar putea furniza gândirii teologice, în demersul ei, concepte auxiliare dintre cele mai utile.

Foarte mulţi teologi nu tratează cu destulă seriozitate oferta unor ştiinţe, pierzând din vedere rostul contextual al acesteia în propriul lor demers. Una dintre cauzele principale care conduc la această situaţie, arată John Polkinghorne (ibidem, pp. 37-38), este teama firească a teologului de a se implica într-un domeniu pe care nu-l stăpâneşte din punct de vedere tehnic. Şi totuşi, în orice demers interdisciplinar, sugerează el, trebuie să ai disponibilitatea de a accepta "riscurile intelectuale inerente". Nu poţi vedea niciodată prea departe dacă nu ridici puţin capul. Nimeni şi niciodată, atunci când se angajează într-un studiu interdisciplinar, nu poate pretinde că stăpâneşte totul încât să elimine orice incertitudine. Pentru o cercetare credibilă, ca să nu mai spunem exhaustivă, teologul de azi are neapărată nevoie de o abordare interdisciplinară. Un singur exemplu: dacă Dumnezeu este temeiul a tot ce există, atunci cercetarea teologică trebuie să pornească de la premisa că orice tip de investigaţie umană raţională a realităţii poate contribui la dezvoltarea gândirii teologice, în măsura în care aceasta îşi urmează scopul. E vorba de o înţelegere adecvată a lumii create în lumina credinţei că în spatele ordinii şi istoriei cosmice se află raţiunea şi scopul lui Dumnezeu Creatorul.

E la fel de adevărat însă că există şi unii teologi contemporani care au încercat sau încearcă să valorifice, într-o măsură mai mică sau mai mare, contribuţiile ştiinţelor în cercetarea lor teologică. Îi amintim aici, între alţii, pe teologul iezuit Bernard Lonergan (vezi B. Lonergan, Insight, Longman, 1958) şi pe cel anglican Eric Mascall (E. L. Mascall, Christian Theology and Natural Science, Longman, 1956), care au căutat să promoveze o relaţie pozitivă între credinţă şi raţiune, teologie şi ştiinţă, mergând pe linia gândirii lui Toma de Aquino. Având deopotrivă suficiente cunoştinţe de matematică încât să poată aborda anumite detalii în teoriile fizicii, ei reprezintă un fel de "pionieri" în încercarea de a gândi teologia în contextul ştiinţei, desigur în acea formă accesibilă pe la mijlocul secolului al XX-lea. La fel de meritoriu rămâne şi teologul şi omul de ştiinţă Arthur Peacocke, care sugerează metaforic faptul că istoria cosmică este asemenea unei "fugi muzicale" improvizate la care contribuie atât Creatorul, cât şi creaturile, însă în final se va ajunge la deznodământul stabilit de Dumnezeu (A. Peacocke, Creation and the World of Science, Oxford University Press, 1979, pp. 105-107). Ceva mai îndeaproape a încercat să urmărească demersul ştiinţific şi să-l valorifice în favoarea teologiei teologul reformat scoţian Thomas Torrance. El şi-a ales ca îndrumători pe Michael Faraday, James Clerk Maxwell şi Albert Einstein, care sunt indiscutabil mari oameni de ştiinţă, dar reprezintă încununarea finală a fizicii clasice. Apariţia fizicii cuantice moderne a făcut ca ei să fie consideraţi mai degrabă ultimii dintre "antici" decât cei dintâi dintre "moderni". Deşi n-a găsit formula cea mai potrivită, Th. Torrance, ca de altfel toţi teologii, dorea să elimine ideea postulată de ştiinţă despre un cosmos închis şi determinist (vezi J. C. Polkinghorne, Faith, Science and Understanding, Yale University Press, 2000, pp. 173-185). În fine, un ultim exemplu îl reprezintă teologul luteran german Wolfhart Pannenberg de la München, care a susţinut clar că teologia nu trebuie să se închidă într-un ghetou fideist, ci să comunice, să interacţioneze cu întreg spectrul cunoaşterii umane, inclusiv cu ştiinţele naturale. În viziunea sa, dacă Dumnezeu revelat este Creatorul universului, atunci procesele naturii nu pot fi înţelese pe deplin şi corect fără vreo referinţă la El. După cum, dimpotrivă, dacă natura ar fi înţeleasă fără vreo referire la Dumnezeul Scripturii, atunci Dumnezeu nu poate fi Creatorul universului şi, în consecinţă, nu poate fi considerat nici sursă a "învăţăturii morale" (vezi W. Pannenberg, Towards a Theology of Nature, Westminster, 1993, p. 16). De unde rezultă foarte limpede că teologul respinge teza filosofului Kant de a reconcilia religia cu ştiinţa prin atribuirea arbitrară a lumii materiale ştiinţelor empirice şi a sferei morale, religiei.

Desigur, ştiinţa nu poate oferi răspunsuri în locul religiei, după cum nici religia în locul ştiinţei. Dar odată ce ieşim din domeniul ştiinţific şi avem în vedere chestiuni precum natura temporalităţii sau natura cauzalităţii, de pildă, subliniază John Polkinghorne (J. C. Polkinghorne, Teologia în contextul ştiinţei, pp. 41-42), teologia are dreptul de a contribui la discursul metaştiinţific, iar discursul metaştiinţific e necesar pentru a explica inteligibilitatea profundă a universului. Descoperirea oamenilor de ştiinţă privind deosebita transparenţă a universului în faţa cercetării raţionale poate fi înţeleasă şi mai bine prin munca teologului apt să o interpreteze ca fiind rezultatul întâlnirii omului cu Raţiunea Creatorului acestei lumi, respectiv cu Cel care este temeiul real al minunatei ordini a universului. Privind lucrurile dintr-o atare perspectivă, putem chiar recunoaşte în activitatea demersului ştiinţelor un aspect, între multe alte aspecte, al chipului lui Dumnezeu în om.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!