Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Mărturii și file de istorie din vremuri de prigoană

Mărturii și file de istorie din vremuri de prigoană

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei

Citeşte şi: Mărturii și file de istorie din vremuri de prigoană (II)

 

Biserica Ortodoxă Română, în multiseculara sa existenţă, a avut numeroase oprelişti de îndurat, printre care şi cea a regimului totalitar, care a încercat să enclavizeze viaţa acestei instituţii divino‑umane, pe care dorea să o limiteze la aspectul ei liturgic, sacramental. Această încercare de „întemniţare” a Bisericii Ortodoxe Române s‑a făcut sistematic, folosindu‑se pârghiile constituţionale, precum emiterea de legi, decrete şi dispoziţii care urmăreau lovirea în ierarhia superioară, în clericii şi monahii Bisericii strămoşeşti. Prin aceste măsuri restrictive se încerca ruperea Bisericii Ortodoxe Române de societate, marginalizarea locului şi rostului ei în societate ca factor de stabilitate, de ordine morală şi socială, rolul ei istoric şi cultural de netăgăduit. În ultima perioadă au apărut multe publicaţii şi documentare cu privire la această perioadă frământată din istoria Bisericii lui Hristos din România strivită de tăvălugul comunist, contribuţii care au expus suferinţa ierarhilor marginalizaţi, oprimaţi, trimişi în recluziune monastică1 ori scoşi abuziv din scaune, precum şi suferinţa grea, martirajul sutelor de clerici care au suferit deportări şi lagărul comunist pentru că L‑au iubit pe Hristos mai mult decât propria lor viaţă2.

Alături de ierarhi, clerici şi credincioşi, şi vieţuitorii mănăstirilor au suferit foarte multe traume care au lăsat răni sângerânde în sufletele miilor de călugări şi călugăriţe nevoiţi să ia drumul pribegiei în urma dispoziţiilor autorităţilor de stat. Aceştia, în mod perfid, şi‑au mascat intenţiile diabolice de a destabiliza unul dintre pilonii Bisericii străbune - monahismul -, prin emiterea unor legi (decrete) care loveau crunt în cinul monahal.

Primele restricţii în ceea ce priveşte cinul monahal şi formarea sa teologică şi duhovnicească au apărut odată cu măsurile de separare a Bisericii de şcoală. Decretul nr. 175/1948 conţinea o reglementare privind învăţământul, care menţionează faptul că: „Este organizat exclusiv de stat, pe temeiul unităţii de structură, şi este aşezat pe baze democratice, populare şi realist‑ştiinţifice”3.Acelaşi act normativ stipula că „toate şcolile confesionale sau particulare de orice fel devin şcoli de stat”. Mănăstirile din România primesc o nouă lovitură prin Decretul nr. 176/1948, care stipula că toate clădirile şi bunurile mănăstirilor ce au servit pentru funcţionarea instituţiilor de învăţământ intrau în proprietatea statului, fiind confiscate de la Biserică4. Legile represive au fost sistematizate în Decretul‑lege nr. 177/1948, care, de fapt, reglementa raporturile dintre Stat şi Biserică5. Acest decret acorda aparent libertate religioasă şi ocrotea cultele religioase, dar, în realitate, le supunea unui control strict al puterii seculare, justificând abuzurile şi ingerinţele regimului în viaţa Bisericii. Cu unele modificări, această lege a reglementat raporturile dintre Biserică şi Stat până în anul 2002, când a fost abrogată6.

Observând forţa extraordinară a monahismului românesc, care a dat Bisericii şi istoriei neamului oameni destoinici, mari patrioţi, iubitori de frumos şi bine, dreptate şi adevăr, autorităţile de stat au iniţiat mai multe legi care urmăreau desfiinţarea în timp a cinului monahal sau cel puţin reducerea numărului călugărilor şi călugăriţelor, aşa încât aceştia să poată fi uşor de urmărit şi controlat.

Este limpede de ce se temea regimul comunist atât de mult de monahi: monahismul, ca supremă exprimare a misticii ortodoxe, dar şi ca o puternică forţă în cadrul Bisericii, avea un imens potenţial de influenţă asupra credincioşilor. Prin urmare, a fost supus unei legislaţii speciale, urmărindu‑se umilirea sa prin diferite mijloace. Monahii au luptat împotriva comunismului, au luptat pentru libertatea religioasă, au luptat împotriva enclavizării şi excluderii Bisericii din viaţa societăţii. În acest sens, aducem în discuţie referatul Ministerului de Interne din anul 22 octombrie 1955. Acest document considera monahismul românesc o problemă, fiind catalogat ca formă de manifestare antisocială, antipopulară, oferind găzduire unor nuclee ale legionarilor şi sprijin moşierilor şi burghezilor care căutau adăpost în mănăstiri, eludând legile statului7. Odată puse tunurile roşii pe acest pilon al Bisericii Ortodoxe Române, rapoartele ostile şi acţiunile sufocante au continuat. Se vorbea de o „armată neagră” a Bisericii, formată din monahi şi monahii; se făcea des referire la pericolul ce‑l reprezentau mănăstirile prin puterea lor economică, prin înrâurirea spirituală asupra maselor populare, dar şi asupra intelectualilor8. De aceea, „recomandările” adresate forului suprem al Bisericii Ortodoxe Române constituiau vădite acţiuni de subminare a monahismului şi diminuare a influenţei sale. Se cerea desfiinţarea seminariilor monahale din mănăstiri, excluderea din monahism a multor călugări intelectuali, interzicerea accederii monahilor la formele de învăţământ superior, închiderea mănăstirilor recent înfiinţate, confiscarea averilor mănăstireşti şi impunerea unor restricţii severe privitoare la intrarea în cinul monahal etc.9 Atitudinea Patriarhului Justinian faţă de măsurile preconizate de regim a fost una de dez­aprobare categorică. Cu prilejul lucrărilor Sfântului Sinod din 15 decembrie 1958, Patriarhul a declarat că se va opune oricărei încercări de reducere a numărului de vieţuitori din mănăstiri, acestea fiind măsuri guvernamentale, nu bisericeşti, care încalcă dispoziţiile canonice10.

Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a fost pus în faţa unei situaţii extreme: aceea de a lovi în propriul său trup, de a destabiliza monahismul, care de‑a lungul istoriei a fost leagănul culturii şi spiritualităţii româneşti. De aceea, în şedinţa din iulie 1959, forul legiuitor al Bisericii Ortodoxe Române a pus în discuţie şi a aprobat Regulamentul pentru organizarea vieţii monahale în cadrul Bisericii Ortodoxe Române11. Acest act normativ avea menirea, cu siguranţă, de a încerca o atenuare a măsurilor ostile pe care puterea politică le preconiza la adresa personalului monahal şi a mănăstirilor, în general. Pe lângă multe prevederi restrictive, acest regulament înăs­prea condiţiile de intrare în cinul monahal. Este evident că, în raport cu planul maximal al regimului de distrugere a vieţii monahale din România, autorităţile comuniste nu au considerat satisfăcător acest Regulament aprobat de Sfântul Sinod, în fruntea căruia se afla Patriarhul Justinian Marina. De aceea, la doar trei luni după aprobarea acestuia, Guvernul se va grăbi să emită Decretul nr. 410/28 octombrie 1959, prin care monahismul românesc a fost puternic afectat. Acest act normativ diabolic poate fi considerat al doilea atentat la viaţa monahală din cadrul Bisericii Ortodoxe Române, după distrugerea sistematică a mai bine de 200 de mănăstiri şi schituri ortodoxe transilvănene în anii 1761‑176212. Decretul, deşi destul de succint, a fost baza de pornire a prigonirii miilor de monahi şi monahii care au trebuit să părăsească viaţa călugărească şi să se integreze forţat în viaţa laică. În fapt, el completa Decretul nr. 177 din 4 august 1948, privind regimul general al cultelor. Redăm textul decretului care a pricinuit multe lacrimi şi multă suferinţă:

„Prezidiul Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române decretează:

Art. 1 - Decretul 177 din 4 august 1948, pentru regimul general al cultelor religioase, se modifică după cum urmează:

După art. 7 se introduce art. 7¹, având următorul cuprins:

Art. 7 - Monahismul poate funcţiona numai în mănăstirile autorizate ale cultelor legal recunoscute. Autorizarea de funcţionare a mănăstirilor se dă de către Departamentul Cultelor.

Absolvenţii şcolilor de pregătire a clerului pot intra în monahism la orice vârstă, dacă au satisfăcut serviciul militar.

Alte persoane pot fi admise în monahism numai dacă au împlinit vârsta de 55 de ani, bărbaţii, şi de 50 de ani, femeile, dacă renunţă la salariu şi la pensia de stat, dacă nu sunt căsătoriţi şi dacă nu au obligaţii deja stabilite pe baza Codului Familiei.

În cazul când exercitarea cultului o reclamă, Departamentul Cultelor va autoriza pe unii monahi să ocupe funcţii bisericeşti şi să primească salariul cuvenit.

Dispoziţiile de mai sus se aplică mănăstirilor şi schiturilor existente.

Preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale, Ioan Gheorghe Maurer

Secretarul Prezidiului Marii Adunări Naţionale, Gheorghe Stoica

Bucureşti, 28 octombrie 1959, Nr. 410”

Efectele aplicării acestui act legislativ au fost dezastruoase. Mii de călugări şi călugăriţe au fost izgoniţi din aşezămintele monahale, obligaţi să renunţe la veşmântul şi voturile monahale, să se căsătorească şi să se angajeze într‑una din „fabricile patriei”. Mănăstirile şi schiturile au fost pustiite, iar cei doritori să depună voturile monahale au fost împiedicaţi, căci prin acest decret drumul către mănăstiri a fost încercuit cu sârmă ghimpată. Consecinţele acestui act normativ, prin care autorităţile de stat au „biciuit”  Biserica Ortodoxă Română, au fost dramatice şi fără precedent. (Va urma)

 

Note:

1 ‑Pr. prof. dr. Ioan Dură, „Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române îndepărtaţi din scaune şi trimişi în recluziune monastică de către autorităţile comuniste în anii 1944‑1981”, în: Altarul Banatului, XIII şLIţ (2002), 10‑12, pp. 33‑35.

2 ‑Paul Caravia, Virgiliu Constantinescu, Flori Stănescu, Biserica întemniţată, România, 1944‑1989, Institutul Naţional de Studiere a Totalitarismului, Bucureşti, 1998, pp. 3‑7.

3Decret 175/1948 publicat în Monitorul Oficial, nr. 177/3 aug. 1948, decret abrogat prin Legea nr. 7 din 8 ianuarie 1998, privind declararea ca abrogate a unor acte normative.

4Decret 176/1948, publicat în Monitorul Oficial, nr. 177 din 3/08/1948.

5Decret nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase, text corectat conform rectificării apărute în Monitorul Oficial nr. 204 din 3 septembrie 1948.

6 ‑Patriarhul Teoctist a înaintat un memoriu Ministerul Culturii şi Cultelor, înregistrat cu nr. 3676/16 august 2001, în care cerea Guvernului României să ia în discuţie abrogarea unor articole din acest decret care contravin prevederilor Constituţiei României, fiind un atentat la libertatea religioasă a membrilor Bisericii.

7 ‑C. Aioanei, C. Troncotă, „«Desfiinţaţi mănăstirile» un ordin care nu a mai sosit”, în Magazin istoric, XXXII (1988), nr. 8 (377), august, p. 29.

8 ‑C. Aioanei, Frusinica Moraru, „Biserica Ortodoxă Română în luptă cu «diavolul roşu»”, în: Altarul Banatului, XII (LI) ş2001ţ, 1‑3, p. 89.

9 ‑C. Aioanei, Cristian Troncotă, „Contra «Armatei negre a călugărilor şi călugăriţelor»”, în: Magazin Istoric, XXX (1996), 1 (ian.), p. 5.

10 ‑Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu‑Dej şi statul poliţienesc (1948‑1985), Iaşi, Polirom, 2001, p. 90.

11 ‑Pr. Ion Vicovan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II., Iaşi, Ed. Trinitas, 2002, p. 255.

12 ‑Dr. Sebastian Dumitru, „Aspecte ale vieţii monahale ardelene”, în: Revista Teologică, Serie Nouă, 2008, 2, 2008.

 

Citeşte mai multe despre:   inchisori comuniste  -   comunism  -   Patriarhul Justinian Marina