Interviu
„Matematica o percep ca pe o artă cu un public restrâns”

„Matematica o percep ca pe o artă cu un public restrâns”

Daniela Șontică, 05 Noiembrie 2017

Matematica ar fi mai ușoară și mai frumoasă dacă profesorii ar ști să le arate școlarilor partea practică în care este ea folosită. Daniel Onofrei, matematician român cu carieră strălucitoare pe continentul american, este îndrăgostit de aplicabilitatea acestei discipline pe care o consideră o artă. Vocația sa este dublă: cadru didactic în Departamentul de matematică al Universității din Houston și cercetător în Departamentul de apărare american. Simplu, despre cercetătorul Daniel Onofrei am putea spune că este un specialist care face avioanele să fie invizibile pe radar. Științific, vă invit să descoperiți din acest interviu multiplele fațete ale activității sale. 

Domnule Daniel Onofrei, în România, matematica nu mai este una dintre ştiinţele prea căutate de tineri. Cum stau lucrurile în Statele Unite ale Americii? Vin mulţi tineri în univer­sități să studieze această disciplină?

Faptul că tinerii nu mai aleg matematica între preferințe spre o eventuală carieră științifică e întâlnit și în Europa, și în Statele Unite, și în Canada. Experiența personală și lecturile despre istoria acestei discipline îmi spun că rădăcina problemei constă în faptul că lumea contemporană, în general, trăiește într-o zbatere, în viteză, având un scop primar precis: dobândirea într-un mod cât mai rapid a unui statut social în paralel cu confortul financiar. Or, atingerea unui nivel bun în matematică e condițio­nată de existenţa și descoperirea unui dram de dar nativ pentru această disciplină, pe de o parte, și de înmulțirea acestui dar prin parcurgerea cu răbdare a pașilor de inițiere și perfecționare, pe de altă parte. În Statele Unite nu există facultăți de profil, așa cum avem în țară. Aici, în primii doi ani, toți studenții sunt obli­gați să parcurgă cursuri generale în matematică și în alte discipline pentru ca din anul trei să aleagă un major (disciplină în care se specializează) și un minor (a doua specializare), care are, în general, rolul de a fi în complementaritate cu domeniul de major.

Cât de diferit este sistemul de învăţământ american faţă de cel din România?

Am să mă pronunț în legătură cu sistemul de învățământ pentru licență și studii doctorale, unde am o experiență directă, acumulată în ultimii 11 ani în calitate de profesor universitar în multiple instituții de învă­țământ superior american. Instituțiile de învă­țământ superior se împart în cele care se concentrează pe activitate didactică și oferă doar studii de licență și cele care în paralel propun un program activ de cercetare și care oferă în plus și studii de master și doctorat.

Școala de studii postuniversitare (master și doctorat) este vârful sistemului american. Aici, sistemul este foarte competitiv, oferă salarii foarte bune profesorilor și este meritocratic. Aici, sunt atrași profesori foarte buni, cu pasiune pentru activitatea didactică și cu mari performanțe în cercetare. Sistemul de aici nu ar putea să fie așa cum este fără susținerea societății, industria angajează majoritatea stu­denților noștri.

Cât de interesaţi de matematică sunt studenții dumneavoastră, cât sunt de deschişi spre cultura vremii lor și spre cultură în general?
Studenții cu care interac­ționez mai mult, care lucrează cu mine, sunt în general foarte curioși. Aceasta este de fapt principala calitate pe care o caut la un student. Altfel, sunt și ei, majoritatea lor, parte a societății contemporane, cu griji materiale, cu incertitudinea viitorului și foarte confuzi.

În mediul universitar în care activaţi există o preocupare a studenţilor pentru spiritualitate, pentru şlefuirea sufletească?

Studenții cu care lucrez își dezvoltă mult și această latură spirituală. Le reamintesc mereu despre bariera dintre noi și Dumnezeu despre care vorbea Lucian Blaga, peste care nu se poate trece cu rațiunea... Le reamintesc de neajunsurile materialismului și de faptul că știința nu poate decât să creeze premisele unei evoluții ulterioare pe un alt palier, cel spiritual.

Cum explicaţi paradoxul că toată lumea blamează învăţământul românesc, dar, în acelaşi timp, absol­venții facultăţilor din România ajung mari specialişti în străinătate?

Tinerii la care vă referiți reprezintă vârfuri în generațiile respective, însă majoritatea celorlalți suferă de pe urma unui sistem încremenit în proiect, aşa cum plastic spunea Gabriel Liiceanu. Matematica, această disciplină foartă dificilă, e prezentată în programa școlară, începând încă din gimnaziu, sub forma unei înșiruiri de rezultate abstracte, cu limbaj specializat și, la o primă vedere, arid, fără un scop bine definit, în afară de faptul că e prezentă în toate ciclurile de examinare națională. Predarea matematicii ar trebui să intercaleze și elemente de filosofie, de istoria matematicii, elemente de estetică matematică și, nu în ultimul rând, aplicații concrete care să motiveze studiul acestei discipline.

Dacă aţi avea putere de decizie în ţara noastră, ce aţi schimba în primul rând spre binele învăţământului?

Cele mai importante măsuri cred eu că ar fi crearea unui sistem meritocratic adevărat, nu bazat doar pe testarea elevilor sau a studenților, în promovarea cadrelor didactice, împreună cu implementarea unui program național de rebranding al cadrului didactic.

Povestiţi-ne câteva lucruri esenţiale despre activitatea de cercetare pe care o desfăşuraţi în SUA.

Lucrez în mai multe domenii de cercetare: analiza fenomenelor de multiscară, control optimal al ecuațiilor diferențiale și probleme inverse în acustică și electromagnetism. Grupul meu de cercetare cuprinde doi ingineri, un profesor colaborator din Departamentul de inginerie, doi studenți la doctorat și un postdoc (absolvent de doctorat care acum lucrează în grupul meu).

Activitatea de cercetare în sistemul american se măsoară în valoarea finanțărilor externe obținute, numărul și calitatea publicațiilor științifice, numărul de citări și efortul de diseminare în conferințe și prezentări plenare.

Rezultatele mele sunt publicate în 25 de lucrări științifice, iar proiectele curente au atras finanțare de peste 1 milion de dolari din partea Departamentului de apărare american (Army Research Office, Office of Naval Research, Airforce Office of Scientific Research) și se focalizează pe metode de design și control în timp și spațiu al câmpurilor acustice și electromagnetice. De exemplu, unul dintre proiectele recente e concentrat pe o strategie pentru realizarea invizibilității radar și studiază probleme de design ale unor antene secundare și folosirea lor pentru limitarea amprentei radar a unui avion.

În momentele de nostalgie după ţara natală – presupun că aveţi uneori –, ce amintire este mai răscolitoare?

Sunt multe momente în care mi-e dor de țară. Multe momente în care mă doare că nu sunt acolo. Am multe amintiri, aveam 22 de ani când am plecat din România. Cea mai tristă amintire se leagă de perioada în care am fost alături de mama mea în neasemuita și înfrigurata luptă cu cancerul. Atunci, singura persoană care mă iubea necon­diționat s-a stins... Mă răscoleşte și acum, după 6 ani, gândul la acea perioadă. Cea mai fericită amintire este momentul în care m-am căsătorit cu prima mea iubire, cu fata din vis, cu femeia care am sperat ca mă va iubi etern. În fiecare din aceste momente, timpul parcă și-a încetinit marșul monoton pentru a mă îmbrățisa...
Ce metode de predare a matematicii aţi sugera profesorilor pentru ca elevii să n-o mai perceapă drept o sperietoare?

Matematica e o displină grea și prezintă mereu riscul de a te face să te simți, literalmente, prost. În același timp, prin natura ei, matematica își propune ceva foarte natural: înțelegerea lumii. Astfel se explică de ce aproape toți școlarii din clasele mici iubesc matematica. În consecință, accentul trebuie să cadă nu atât pe un rezultat acoperit în clasă, ci mai ales pe utilizarea timpului la clasă pentru încurajarea elevului în demersul său de a descoperi acasă, singur, o proprietate sau un adevăr științific. În sensul acesta, activitatea la clasă ar trebui să ajute înțelegerea formulării problemei sau întrebării, descrierea contextului în momentul nașterii acelei întrebări în istorie, importanța ulterioară a rezultatului prezentat și descrierea unor pași intermediari spre de­monstrație, elevul urmând a finaliza acasă edificiul algoritmic necesar. Performanțele elevilor/ studenților sunt apoi evaluate în următoarea oră, unde câțiva elevi selectați de către profesor au șansa să prezinte demonstra­țiile lor în fața colegilor și să discute astfel cu clasa ideile pe care le-au propus. Nimic din toate acestea nu se poate realiza fără o schimbare la nivel de sistem, așa cum sugeram.

Când nu rezolvaţi probleme de matematică şi nu vă gândiţi nici la „problemele” personale, ce ştiinţe şi arte vă ocupă atenţia?

Iubesc lectura, citesc mult ficțiune, istorie și filosofie. Iubesc teatrul, filmul și artele plastice în mod egal. Matematica o percep ca pe o artă cu un public restrâns, care îți propune aceleași idealuri ca toate artele, cu micul avantaj al aplicabilității imediate a produselor sale. Citesc multe lucrări de fizică și inginerie, pentru că marile întrebări în acest moment pot fi înțelese doar prin coroborarea unor perspective diferite.

Ce sfat aţi da unui profesor de matematică aflat la început de carieră?

E greu să dau un sfat, întrucât nu mai lucrez în sistemul românesc. Dar, ca principiu de viață, valabil și pentru un profesor la început de carieră, eu urmez principiul licuriciului, care se descrie printr-o povestioară. Un licurici ambițios și bucuros de lumina cu care a fost dăruit, foarte supărat pe întuneric, se duce la Dumnezeu și Îl întreabă de ce nu poate să-l ajute să facă lumină. În faţa acestei drame interioare, Dumnezeu răspunde: „Dragul meu licurici, soluția e simplă. Concentrează-te doar pe ce poți tu controla, și anume, să îți menții luminița în juru-ți intactă și curată. Restul, tot ceea ce nu poți controla, suplinești prin credința că și ceilalți licurici se vor îngriji de luminița lor la fel de bine. Astfel, prin lucrare și credință, atunci când toți veți proceda la fel, va fi lumină în întuneric!“ Atunci, ­licuriciul s-a întristat puțin, însă Dumnezeu i-a mai spus: „Nu uita, doar pentru că există liberul-arbitru iubirea Mea pentru voi e deplină. Altfel, ați fi cu toții niște păpuși...“

Daniel Onofrei, repere de viață și carieră

Daniel Onofrei este confe­rențiar doctor (associate professor) în cadrul Universității din Houston, SUA, cu poziție principală în Departamentul de matematică și poziție adițională în Departamentul de inginerie electrică. Face parte dintr-o echipă de cercetare care lucrează pentru Departamentul de apărare american, unul dintre proiectele recente fiind invizibilitatea radar și limitarea amprentei radar a unui avion.

Rezultatele sale au fost publicate în 25 de reviste științifice, iar proiectele curente au atras finanțare de peste un milion de dolari din partea Departamentului de apărare american (Army Research Office, Office of Naval Research, Airforce Office of Scientific Research), în prezent, se focalizează pe metode de de­sign și controlul în timp și spațiu al câmpurilor acustice și electromagnetice.

A participat la peste 50 de conferințe de specialitate, dintre care 7 conferințe plenare, a fost visiting professor la Universi­tățile din Rouen și Grenoble.

Cariera de succes a inclus etape de pregătire serioasă încă din țară. A absolvit Colegiul Na­țional de Informatică „Spiru Haret” din Suceava, unde, sub îndrumarea profesorului Călin Oanea, a obținut numeroase premii și medalii: locul III pe țară la Olimpiada de Matematică din 1996, locul II pe țară la cea din 1997 și Premiul special la Gala Laureaților Gazetei Matematice în 1996. A urmat cursurile Facultății de Matematică din cadrul Universității „Al. I. Cuza“ din Iași, cu o teză de licență în domeniul ecuațiilor diferențiale cu derivate parțiale. A fost, pentru puțin timp, preparator la Catedra de inginerie electrică a Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava. Din 2002, a fost admis în cadrul programului de doctorat în matematică aplicată la Worcester Polytechnic Institute. Doctoratul, sub îndrumarea domnului profesor Bogdan Vernescu, a presupus și două stagii la Universitatea Paris 6, Laboratoire Jacques-Louis Lions. În 2007, și-a susținut teza de doctorat în studiul problemelor multiscară în domenii perforate. Au urmat patru ani ca postdoctoral fellow la Rutgers University și University of Utah.

Din 2011, s-a alăturat corpului profesoral al Departamentului de matematică din cadrul Uni­versității din Houston.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!