An omagial
Monahiile eroine din linia întâi și de pe „frontul de acasã”

Monahiile eroine din linia întâi și de pe „frontul de acasã”

Activitatea Bisericii Ortodoxe Române în Primul Război Mondial, a mănăstirilor, a parohiilor şi a tuturor credincioşilor a început să fie tot mai cunoscută românilor de pretutindeni. De la Patriarhul Miron Cristea, care a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 şi care a făcut parte din delegația românilor transilvăneni pentru prezentarea actului Unirii la București, până la fiii acestui neam care şi-au jertfit tinereţea şi viaţa, preoţi, călugări, călugăriţe, credincioase de rând, care au lucrat neobosit pe front şi în spitale, pe scurt, de la vlădică la opincă, cu credinţă nezdruncinată şi jertfă supremă, Biserica Ortodoxă a luptat pentru înfăptuirea unui măreţ ideal, acela al unirii românilor într-un singur stat independent şi creştin.

Armele folosite de Biserică nu au fost acelea ale soldaţilor de pe câmpurile de luptă, ci acelea cu care încă de la întemeierea ei se zbate pentru triumful adevărului şi al dragostei: rugăciunea, îmbrăcarea celor săraci, hrănirea celor flămânzi, cercetarea celor bolnavi, ajutorarea celor nevoiaşi, plinind astfel întru totul cuvântul Evangheliei: „Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi ­Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine" (Matei 25, 35-36).

Anul 1916 a găsit România deja pregătită pentru intrarea în Marele Război, început de doi ani: toate resursele umane au fost mobilizate din timp, de la generali la soldaţi, de la doctori - chirurgi la asistenţi şi îngrijitori medicali. O activitate deosebită a susţinut şi Biserica Ortodoxă. Pe lângă preoţii ei, şi monahismul românesc şi-a adus obolul prin jertfă şi sacrificiu. Sute de călugări şi călugăriţe au participat la cursurile de pregătire a sanitarilor, ţinute de medici, urmând ca la începerea războiului călugării şi fraţii din mănăstiri să fie luaţi pe front, iar călugăriţele „şsă lucrezeţ ca surori de caritate pe front şi în spitalele de răniţi".1 După mărturia maicii Mina Hociotă: „Noi, călugăriţele şi călugării, ne-am pus în nesiguranţa vieţii... pentru ţară şi am slujit cu credinţă şi am mers în război cu toată conştiinţa, în ajutorul răniţilor pentru care am muncit cu un sentiment sfânt, să le ajutăm în suferinţă..."2

Maici din Mănăstirea Pasărea în serviciul „Crucii Roşii"

De la marginea Bucureştiului, Mănăstirea Pasărea şi-a adus şi ea smerita contribuţie la îngrijirea răniţilor şi susţinerea Armatei române. La 4 august 1914, Mitropolitul Primat Conon Arămescu-Donici al Ungro-Vlahiei solicita Sfintei Mănăstiri Pasărea o listă cu numele monahiilor care „ar putea merge într-un caz eventual în serviciul Crucei Roşii". Drept răspuns, mănăstirea trimite la 18 noiembrie 1914 o listă cu 10 maici „ce merg în serviciul Crucei Roşii": Trifilia Iliescu, Neofita Nedu, Galiani S. Ludu, Eufimia H. Bălăceanu, Glicheria Vasilescu, Simfora C. Ivan, Dorofteia Anghel, Achilina N. Niţă, Teofila Tolică şi Pelaghia I. Rău.3

Neutralitatea României din prima fază a războiului a ţinut acasă pe numitele maici. Totuşi, în luna august 1916, în preajma intrării României în război, Mitropolia cere Mănăstirii Pasărea să numească maicile pregătite să meargă în serviciul Crucii Roşii, ordinul venind de la regina Maria, care dorea să încredinţeze doctorului Romalo, medicul Palatului, un număr de călugăriţe cu pregătire medicală. Acestea urmau să activeze pentru serviciile spitalului de răniţi înfiinţat de Palatul Regal din Bucureşti.

Maica stareţă, arhimandrita Porfiria Dumitrescu, a răspuns ordinului şi la 16 august a trimis o listă cu numele maicilor şi surorilor „gata oricând să-şi facă datoria către patrie". Toate au fost prezente în data de 21 septembrie 1916 la serviciul „Crucii Roşii" de la Spitalul nr. 111 din Bucureşti.4 Maicile au avut o participare continuă în sălile de operaţii ca asistente medicale, cu zile şi nopţi nedormite la căpătâiul bolnavilor, îmbărbătându-i şi rugându-se pentru ei. Toate acestea în numele împlinirii poruncii lui Hristos, căci Hristos este adevăratul vindecător, după cuvântul psalmistului: „Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt; vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele" (Psalmi 6, 2). Căci „în adevăr, care altă faptă va fi mai bună înaintea lui Dumnezeu, decât aceea de a îngriji de ostaşul viteaz rănit şi căzut în luptă, din a cărui rană curge sânge pornit dintr-o inimă caldă pentru ţară şi pentru ­neamul lui!"5 La sfârşitul războiului, maicile s-au întors în mănăstire şi şi-au reluat vieţuirea monahală, după rânduiala locului6.

Războiul însă nu s-a purtat doar pe front, ci şi în spatele acestuia. Contribuţia maicilor de mai sus a fost mai apropiată de câmpul de luptă, iar astăzi ne putem minuna de curajul şi devotamentul acestora, dar ar fi nedrept dacă nu am aduce un omagiu şi maicilor care au luptat pe „frontul de acasă", rămânând în mănăstire, ajutând cu provizii şi cu lucrul mâinilor lor.

Mănăstirea preia îngrijirea bătrânelor de la Spitalul „Regina Elisabeta"

În 1914, Mitropolia Ungro-Vlahiei primeşte solicitarea din partea Institutului Surorilor de Caritate „Regina Elisabeta" să preia sub ocrotirea Bisericii Ortodoxe pe cei 220 de pensionari întreţinuţi în Azilul Societăţii, pentru ca Spitalul „Regina Elisabeta" să fie transformat în așezământ pentru răniţii de război. Astfel, la 4 august 1914, Mitropolitul Primat Conon invită Comitetul Sfintei Mănăstiri Pasărea să se întrunească şi să stabilească numărul de persoane care pot fi primite în mănăstire spre a fi îngrijite, iar răspunsul să fie transmis Sfintei Mitropolii. Acest lucru a făcut ca în anul 1916 să fie aduse la Sfânta Mănăstire Pasărea 30 de bătrâne. Maica stareţă Porfiria Dumitrescu a fost de acord cu primirea lor, angajându-se să le poarte de grijă „cât va dura războiul".7 Înţelegând situaţia grea prin care trecea ţara, călugăriţele, pe lângă ascultările zilnice, au îngrijit cu dragoste şi devotament aceste bătrâne.

Ocupaţia germană nu a ocolit așezământul monahal de lângă București

Tot în 1916, după intrarea României în război de partea Aliaţilor, maicile au trimis nenumărate scrisori prefectului prin care cereau pază la mănăstire din cauza jafurilor ce se petreceau prin satele vecine. În una dintre aceste depeşe ele spuneau îngrozite că „la noi vin zilnic soldaţi să ceară diferite lucruri [...], unii se supără nedându-le, dar nici nu putem pleca pentru aprovizionare, temându-ne de furtul căruţelor şi al cailor".8

Cu toate privaţiunile la care era supusă mănăstirea, maicile de aici, sorbind parcă din vigoarea marilor schivnici de pe aceste meleaguri, au rămas pe loc, nu au părăsit mănăstirea. Înţelegând starea de haos în care se afla întreaga lume, au primit cu bărbăţie ca din mâna lui Dumnezeu pe cele rele, ca şi pe cele bune. Rămânând la datorie, călugăriţele şi-au luat în serios menirea şi, în plus faţă de pravila şi îndatoririle zilnice, au lucrat diferite obiecte de îmbrăcăminte şi lenjerie pentru soldaţii români.9

Cele mai grele momente au fost îndurate începând cu luna decembrie a anului 1916, când armatele generalului Mackensen au ocupat Bucureştiul, iar Guvernul şi ­Curtea Regală s-au retras la Iaşi. În Capitală, aproape de credincioşi, a rămas Mitropolitul Conon care, în urma veştilor din teritoriu, a mers la general să reclame faptul că se confiscă din biserici şi mănăstiri clopote şi argintul de pe icoane.

În luna martie 1917, la mănăstire au fost mutate cu domiciliu forţat de către autorităţile germane ocupante scriitoarea Sabina Cantacuzino şi Lia Brătianu cu fiul ei, Vintilă. Sabina era fiica fostului prim-ministru Ion Brătianu şi soră a celui în exerciţiu, Ionel Brătianu, căsătorită cu doctorul Constantin Cantacuzino, iar Lia, născută Stolojan, era soţia lui Vintilă Brătianu, fratele Sabinei. Găsim, deci, că domiciliul forţat l-au suportat din cauza înrudirii cu primul-ministru aflat la Iaşi, care era obligat, astfel, să menajeze, la rându-i, pe internaţii germani de acolo. Scriitoarea Sabina a petrecut mai bine de o jumătate de an în grija şi în casa maicii stareţe Porfiria Dumitrescu, iar în memoriile ei, intitulate Din viaţa familiei I. C. Brătianu. Războiul 1914-1919, a povestit câteva episoade dramatice petrecute în vremea acestui domiciliu forţat. Mulţumită acestora, putem să ne facem astăzi un tablou întreg asupra pătimirilor Sfintei Mănăstiri Pasărea în Primul Război Mondial.

Într-o continuă stare de încordare, cu militari germani încartiruiţi în mănăstire, prezenţă deloc agreabilă pentru vieţuitoarele obştii, maica stareţă Porfiria s-a văzut nevoită să ascundă „prin poduri şi pivniţe, printre saltele şi perne, toate lucrurile mai preţioase". Nu a putut, însă, să se opună luării animalelor din gospodăria mănăstirii, alimentelor, cerealelor şi furajelor, inclusiv a tuturor gardurilor cu care era împrejmuită mănăstirea.10

„Clopotele cu care am trăit și am îmbătrânit le vor face ghiulele ca să tragă într-ai noştri şi în noi!"

Dar cele mai preţioase lucruri, icoanele mari din biserică, înveşmântate cu argint, precum şi clopotele mănăstirii, nu au putut fi ascunse, iar stareţa trăia mereu cu spaima că vor fi ridicate. De icoane nu s-au atins, însă clopotele au fost smulse în chip barbar din clopotniţă în iulie 1917, moment în care stareţa era la Hagieşti după provizii. Tot din inventarul redactat ulterior aflăm că unul din clopote fusese turnat în 1832, iar al doilea în anul 1901, cântărind împreună 1.068 de kilograme11.

Episodul confiscării clopotelor, povestit de scriitoarea Sabina Cantacuzino, arată încă o dată ororile războiului şi suferinţa îndurată de maicile din mănăstire. „La 16/29 iulie, pe la orele trei, a sosit un camion automobil pe jumătate încărcat cu sfărâmături de clopote. Ofiţerul austriac, soldaţii unguri şi germani s-au repezit în clopotniţă, au scos limbile de la clopote şi, fără a întreba nimic şi pe nimeni, s-au pus cu nişte ciocane mari să le spargă. Stariţa şi maica Evlampia erau duse la Hagieşti, după provizii. Călugăriţele au ieşit din case dându-şi seama de ce se întâmplă, unele au căzut în genunchi, închinându-se, altele făceau mătănii, invocând urgia lui Dumnezeu [...]. Bărbaţii din clopotniţă loveau cât puteau bietele clopote care se spărgeau dând din ele sunete adânci, puternice; păreau că plâng de durere şi de jale la fiecare bucată ce cădea. Alţi soldaţi aruncau sfărâmăturile prin fereastra clopotniţei pe drum, lângă camion şi, acolo, prăvălindu-se pe pământ, scoteau un alt geamăt năbuşit [...]. Într-o oră, totul a fost sfârşit. Maica stareţă, revenind acasă, i-a întâlnit opriţi, cu camionul încărcat cu clopote întregi şi sfărâmate, la cârciuma din Cozieni, unde făceau un chef nespus! Ea a sosit galbenă ca ceara şi neputând vorbi, iar maica Evlampia într-o stare de exasperaţie turbată şi de durere, indignată că nu s-a găsit nici o autoritate care să facă o rezistenţă cât de mică înainte de-a ceda vrăjmaşului «glasul Domnului şi sufletul mănăstirei»". Sentimentele maicii stareţe sunt uşor de înţeles, ţinând seama de cuvintele profetice pe care le-a spus cu puţin timp înainte Sabinei Cantacuzino, la încercarea acesteia de a o încuraja: „[Clopotele] cele vechi, cu care am trăit şi am îmbătrânit, care au tras la moartea maicilor şi părinţilor noştri, care au sunat şi de bine şi de rău, pe astea le vor face ghiulele ca să tragă într-ai noştri şi în noi!"12

Scriitoarea Sabina Cantacuzino mai relatează un episod, o impresionantă faptă din multele milostenii împlinite de maicile de la Mănăstirea Pasărea, faţă de un grup de soldaţi români luaţi prizonieri, care erau siliţi să muncească la tăierea pădurii de pe domeniile Podgorenilor, aflate în vecinătatea mănăstirii, „mai mult goi decât îmbrăcaţi, pe frig şi ger. Văzând starea lor deplorabilă, curajoase, măicuţele au cerut permisiunea (la etapă) de a-i avea ca oaspeţi la slujba de pomenire organizată sâmbăta, prilej cu care, la încheiere să le poată oferi o agapă. [...] După rugăciunea la care am asistat şi noi, soldaţii s-au aşezat toţi la masa cea lungă... Bieţii oameni erau într-o stare de jale, slabi morţi, murdari, desculţi, curgeau zdrenţele de pe ei. S-au găsit pentru cei mai goi câteva cămăşi, ciorapi, flanele şi chiar pantofi. Fiecare a primit, pe lângă pâinea şi strachina lui, şi un ştergar. Maicile au promis să le mai facă ciorapi de lână, flanele şi chiar rufe."13

În ceea ce o priveşte pe maica stareţă, arhimandrita Porfiria, suferinţele şi greutăţile pricinuite de război au constituit motivul îmbolnăvirii sale grabnice în luna august a anului 1917. După numai trei luni trece la Domnul, „fără durere şi liniştit", înainte de a afla deznodământul războiului. Meritele ei nu au fost trecute cu vederea de către regele Carol I şi Mitropolitul Primat Conon, primul conferindu-i medalia jubiliară „Carol" în anul 190714 şi cel de-al doilea ridicând-o la rangul de arhimandrită, în anul 1915.15

Pasărea, adăpost pentru orfanele războiului

Urmele lăsate de război erau greu de şters atât în mănăstire, cât şi în afara ei. Dintre toţi oropsiţii sorții, în cea mai grea situaţie se aflau sutele de copii rămaşi orfani. Nevoile lor au fost pe deplin înţelese, fapt pentru care în anii '20 au apărut numeroase societăţi de ocrotire a lor.

Biserica Ortodoxă a fost la rându-i implicată în aceste acţiuni. O contribuţie deosebită a fost adusă de însuşi Patriarhul Miron Cristea. Din iniţiativa sa şi concursul dat de către Societatea „Ocrotirea Orfanilor de Război", în mai multe mănăstiri au fost primiţi spre îngrijire orfani.

La Mănăstirea Pasărea, primele semne ale acestei iniţiative apar în toamna anului 1920, când 17 fetiţe deja se aflau în grija maicilor16. Tot atunci, la 4 august, stareţa Domnica Constantinescu anunţa mitropolia că 44 de maici şi-au oferit ajutorul pentru îngrijirea a 60 de copile, unele putând să primească şi câte două.17 Pentru întreţinerea lor, superioara cerea să fie aduse din oraş hrană, haine şi încălţăminte.18 La 7 iulie 1921, lista maicilor dispuse să întreţină fete orfane a crescut, numărul lor fiind acum de 5419. Din 21 noiembrie datează un proces-verbal în care se menţionează aducerea a încă 25 de copile orfane, cu întreţinere din partea Societăţii „Ocrotirea Orfanilor de Război".20

Dintre condiţiile discutate cu stareţa şi membrele consiliilor, reţinem că orfanele erau încredinţate „spre îngrijită creştere şi învăţătura lucrului", „copilele vor urma cursul primar în Sfânta Mănăstire", „cursurile vor fi predate de sora Maria Rădulescu, învăţătoare", iar „la sfârşitul anului, copilele vor da examen la stat". „Societatea" se mai obliga să trimită „rechizitele şcolare necesare elevelor, bănci şi scaune, precum şi lemne pentru sala de clasă" şi să lase „în depozit, la o maică pricepută, o mică farmacie constând din medicamente preventive".21 Dintre aceste copile, unele au ales să rămână în Sfânta Mănăstire, îmbrăcând chipul monahal şi devenind maici destoinice ale chinoviei.

Iată cum monahiile Sfintei Mănăstiri Pasărea au constituit un exemplu bun de dăruire pentru cei aflaţi în suferinţă. Acestea sunt un exemplu grăitor pentru modul cum monahismul românesc feminin a înţeles taina trăirii în Hristos şi slujirea aproapelui. În vremuri de linişte, s-au bucurat de tihna chiliei, iar în vremuri de restrişte şi-au împărţit ascultarea între rugăciune şi muncă, regăsindu-se laolaltă cu ceilalţi nevoitori, gata să facă totul pentru bine, pentru demnitate, pentru pace.

Dacă psalmistul fericeşte pe cel muncitor, care se va bucura de roadele sale „Rodul muncii mâinilor tale vei mânca, fericit eşti, bine-ţi va fi" (Psalmi 127, 2), cu atât mai mult ostenitoarele din timpul Primului Război Mondial îşi vor lua plata pentru rodul ascultării în smerenie, dragoste şi dăruire în ceea ce au împlinit. Jertfa lor a fost animată de credinţa că, slujind aproapelui, slujesc nevăzut lui Hristos. „Cultivarea unității tuturor românilor, dragostea față de țară și neam, susținute de credința în Dumnezeu și respectul față de sacrificiul și moștenirea lăsată de înaintașii noștri constituie un ideal sfânt pentru generația actuală, pe care trebuie să îl împlinim și să îl transmitem generațiilor viitoare"22, afirma Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în mesajul său la împlinirea a 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu România.

 

NOTE

1 Autocefalie, Patriarhie, Slujire Sfântă. Momente aniversare în Biserica Ortodoxă Română, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1995.

2 Gheorghe Cristian Popa, Călugăriţa eroină, în Ziarul Lumina, 29 noiembrie 2008.

3 Arhiva Mănăstirii Pasărea, XX/2, f. 177.

4 Mihai-Bogdan Atanasiu, Mihaela Palade, Mănăstirea Pasărea: credinţă, artă, educaţie. Editura BASILICA, Bucureşti, 2013, p. 49.

5 Alina Paraschiv, Slujitoarele Domnului, în Eroinele României Mari. Destine din Linia Întâi, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti 2018, p. 392.

6 Arhiva Mănăstirii Pasărea, XXIV/8, ff. 4-11.

7 Idem, II/10/1916, f. 67.

8 Idem, III/1, ff. 96-96 v.

9 Damian Stănoiu, Mănăstirea Pasărea, Bucureşti 1926, pp. 12-14 şi, 22, 26.

10 Mihai-Bogdan Atanasiu, Mihaela Palade, op. cit., p. 51.

11 Ibidem.

12 Sabina Cantacuzino, Din viaţa familiei Ion. C. Brătianu: 1914-1919, Bucureşti 1937, pp. 166-167.

13 Ibidem, p. 237.

14 Arhiva Mănăstirii Pasărea, XIX/8, f. 27.

15 Idem, XX/2, f. 177.

16 Idem, XXIII/2, f. 97.

17 Ibidem, f. 83.

18 Ibidem.

19 Idem, XXIV/2, f. 52.

20 Ibidem, ff. 100-100v, 105-105v.

21 Ibidem.

22 Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, Unirea Basarabiei cu România - un act de dreptate istorică şi de demnitate patriotică, mesaj transmis cu prilejul împlinirii a 100 de ani a Unirii Basarabiei cu România, 27 martie 2018.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!