Repere şi idei
O judecată cu final neprevăzut

O judecată cu final neprevăzut

Paul Siladi, 13 Decembrie 2017

Avva Arsenie și Avva Moise sunt, din perspectiva felului în care își trăiesc călugăria și relațiile sociale în pustie, doi poli ai Patericului. Arsenie a fost un tip educat, bogat și rafinat, care a ajuns în deșert după ce a gustat din plăcerile vieții la înalta curte imperială bizantină. Moise în schimb a fost un sclav egiptean, alungat de stăpânul său pentru hoție, desfrânare și violență. A viețuit o vreme în Egipt, în zona Nilului, unde a trăit din tâlhărie și crimă. Contextul în care s-a convertit și călugărit nu este deloc limpede.

Asemenea lui Arsenie, Moise ajunge unul dintre cei mai influenți monahi ai deșer­tului. Cei doi însă continuă să se dife­rențieze nu doar prin originea lor, ci și prin felul în care relaționează. Dacă Arsenie refuză pe cât îi este posibil orice contact uman, Moise în schimb este deschis, primitor și afabil. Înainte de a deveni monahul acesta cordial, s-a supus unei perioade lungi de asceză aspră și de privațiuni. Patericul ni-l prezintă ca pe un om plin de înțelep­ciune și discernământ, cu un cuvânt eficient și vindecător.
Apoftegma a doua dintre cele care îi sunt dedicate ni-l prezintă într-o scenă care îl pune în dificultate. Părinții deșertului, deși sunt solitari, aveau niște principii de viețuire laolaltă, iar cazurile speciale ajungeau să fie judecate de comunitate. Pentru prestigiul lui, Avva Moise este chemat și el să judece alături de ceilalți pe un frate care păcătuise, dar bătrânul refuză, însă în cele din urmă cedează în fața insistențelor. Moise nu voia să meargă din rațiuni duhovnicești. Fără o responsabilitate publică, nu putea să judece pe cineva fără să simtă că face un păcat. Trecutul lui (dar, de altfel, în orice biografie se găsesc suficiente motive pentru pocăință) îl apăsa îndeajuns încât orice judecată simțea că îl rănește în primul rând pe el. Bătrânul găsește o modalitate plastică pentru a-și ilustra gândul. A venit în mijlocul adunării purtând în spate un coș găurit, plin cu nisip. Și-a explicat apoi gestul: „Păcatele mele curg în spatele meu, eu nu le văd, dar vin astăzi ca să judec păcatele altuia”.

Nejudecarea este una dintre pietrele de temelie ale ascezei personale a Părinților deșertului. Aceasta este o stare a minții și mai ales a inimii, foarte greu de păstrat, care se tulbură cu multă ușurință. Și tocmai pentru im­por­tanța nejudecării, Avva Moise refuză să se lase purtat chiar de ceva ce ar putea fi considerat o cauză dreaptă. Mai mult, bătrânul reu­șește să dea o lecție despre nejudecare și în același timp să se ferească el însuși de judecată. Prin faptul că își asumă propriile păcate în fața tuturor, ceilalți înțeleg că acesta este modul cel mai înțe­lept de a proceda. Fără să spună direct cuiva vreun cuvânt acuzator, inimile tuturor se schimbă, iar apoftegma se încheie zicând că monahii „nu i-au mai spus nimic fratelui [păcătos], ci i-au cerut iertare”. L-au reintegrat în comuniunea dragostei și folosul duhovnicesc a fost al tuturor care au participat în vreun fel sau altul la această judecată cu final neaș­teptat.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!