Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Părintele Petroniu Tănase Prodromitul – scriitor

Părintele Petroniu Tănase Prodromitul – scriitor

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei

Am lecturat recent evocarea Părintele Petroniu - psaltul. A fost într‑adevăr apropiat de muzica bisericească întreaga sa viață, fără să fi fost un cântăreț care excela printr‑o voce de răsunet. Era însă trăitor, rugător și preocupat de muzica bisericească, pe care o cunoștea destul de bine, ocupându‑se chiar și de ucenicii mai tineri, ne­pricepuți întru ale cântării, fie la Mănăstirea Slatina, fie la ­Curtea de Argeș, la Sihăstria sau la Prodro­mu, în ultima parte a vieții lui.

Avea un scris frumos și cum frumos scria, la fel de migălos și atent așternea pe hârtie notele bisericești, așa încât o pagină de manuscris realizată de părintele Petroniu avea parcă desăvârşirea tipăriturilor. A adunat într‑o antologie, cum mărturisea arhimandritul Clement Haralam, ucenicul său de la Prodromu, mai multe cântări bisericești, între care unele puțin cunoscute. Spre exemplificare mă opresc la Cântările de la înmormântarea călugărilor, pe care nu le‑am întâlnit în vreo carte de muzică bisericească. Aceste strădanii întru ale muzicii ni‑l prezintă pe părintele Petroniu, mai ales, ca pe un mare iubitor al slujbelor, rămânând, până la sfârșitul vieții, trăitor al Liturghiei și al Pravilei din Biserică, dar și al îndeletnicirilor frumoase pe care monahii râvnitori le au în vedere în lucrarea lor zilnică.

Eu aș vrea acum să mă opresc asupra unui alt dar pe care părintele Petroniu l‑a avut, acela al scrierii frumoase. Găsind de multe ori timp după ascultările comunitare și mai ales după participarea la slujbe, părintele Petroniu a așternut pe hârtie reflecții, gânduri, trăiri care pot fi exprimate mai greu, dar care rămân astfel ca amintire pentru cei de după noi.

Așa spunea părintele Petroniu: Cum să‑ți mulțumesc, Doamne, pentru negrăita milostivire față de mine, nevrednicul, că m‑ai învrednicit să pășesc pe meleagurile patriei Tale pământești, să calc pe locurile pe care le‑ai sfințit cu ostenelile și pătimirile Tale față de mine, păcătosul?

Că Te‑am văzut culcat pe paiele acelea din săraca peșteră a Betleemului și privirea Ta m‑a uimit și m‑a cutremurat. Pentru mine era această neajunsă smerenie.

Te‑am văzut în Ghetsimani pe piatra rece și colțuroasă, rugându‑Te pentru mine cu lacrimi și sânge, și inima mi s‑a frânt de durere.

Și Te‑am văzut pe Golgota răstignit, și mâinile mele au pipăit piatra în care a fost înfiptă crucea Ta.

Mi‑am simțit degetele arse ca ale lui Toma când s‑au atins de sfânta Ta coastă. Aș fi voit, Doamne, să rămân pentru totdeauna pe locurile îndrăgite de Tine, care Te‑au văzut smerit și umilit, dar și plin de Slavă și Biruitor.

Altădată, scriind despre un prieten de‑al său, călu­găr nem­țean, arhimandritul La­u­ren­țiu Busuioc, părintele Petroniu ­spunea:

Când o pace adâncă mi se revarsă în suflet și nici un vânt nu o tulbură, din străfundurile inimii, un simțământ plin de recunoștință se înalță: Bine ești cuvântat, Doamne. Când chipul senin al unui frate și cuvântul lui iubitor mă întâmpină, și inima tresaltă de duhovniceasca bucurie, un glas tainic dinăuntru murmură: Bine ești cuvântat, Doamne.

În fața sfântului prestol, când inima se topește înaintea milostivirii celei negrăite a Stăpânului, un fior adânc suspină: Bine ești cuvântat, Doamne.

Uneori, însă, nori negri și amenințători se ivesc pe cerul cel lăuntric și un vânt vrăjmaș vrea să mă învăluie. Atunci, cu spaimă, inima‑mi rostește: Al Tău sunt eu, mântuiește‑mă! Când piciorul șovăie și este amenințat cu alunecarea în prăpastie, un strigăt de ajutor izbucnește: Al Tău sunt eu, mântuiește‑mă! Când vrăjmașul îmi dă târcoale să mă înghită, inima înfricoșată Îl caută pe Domnul: Al Tău sunt eu, mântuiește‑mă!

În alt loc, părintele Petroniu scrie:

Am văzut o icoană a Sfintelor Patimi ale Domnului Hristos. Slugile arhiereilor lovesc pe Domnul cu pumnii în față, iar El se pleacă, parcă ferindu‑se de lovituri. Pe fața Domnului se vede adâncă mâhnire și mare nedumerire. Nu‑i vine să creadă, parcă, ceea ce se întâmplă. „Poporul Meu, ce‑am facut Eu ție și cu ce‑mi răsplătești? Pe orbii voștri i‑am luminat, pe cei leproși i‑am curățit, pe cei morți i‑am înviat...” Cum se poate o astfel de recunoștință?...

Mă întorceam la chilie de la Sfânta Liturghie, unde mă învrednicisem să mă împărtășesc cu Sfintele și Preacuratele lui Hristos Taine. Când să urc treptele la cerdac, pe marginea ferestrei deschise cânta vesel o rândunică. Am trecut pe lângă ea așa de aproape, că puteam să o ating cu mâna, dar rândunica nu s‑a mișcat și nici nu s‑a oprit din cântare. Mi s‑a părut neobișnuit lucrul, dar mi‑am dat seama. Purtam cu mine, eu nevrednicul, pe Domnul Euharistic și făptura aceasta nevinovată și simțitoare se bucura de trecerea Stăpânului și Făcătorului. O, Doamne, dă‑mi inimă simțitoare să mă bucur, măcar ca această făptură, de sfânta și de‑a pururea Ta prezență!

Altădată, părintele Petroniu scria:

De obicei, lumea este impresionată de persoanele dăruite cu însușiri excepționale, cum sunt sfinții, poeții, artiștii etc., dar, în realitate, tot omul este înzestrat cu mare bogăție de daruri dumnezeiești. Ele rămân neobservate de cei mai mulți, ba nici cel ce le are nu‑și dă seama de ele. Sfinții însă le văd și se minunează de ele la întâlnirea cu un om.

Un părinte duhovnicesc spunea: Să trăiești zilnic bucuria întâlnirii cu un om; iar Sfântul Isaac Sirul ne dă această minunată învățătură: Când te întâlnești cu aproapele tău, silește‑te să‑l cinstești mai presus de măsura lui. Sărută‑i mâinile și picioarele… laudă‑l chiar și pentru cele ce nu le are. Spune‑i tot binele și tot ce este spre cinstirea lui și lucrul este firesc, așa cum, cinstind icoana, cinstea se urcă la chipul înfățișat în icoană, tot așa cinstirea omului, a chipului lui Dumnezeu, se urcă la cinstea însăși a lui Dumnezeu.

Despre Mitropolitul Teofil Ionescu, părintele Petroniu, într‑un cuvânt omagial, mărturisea:

Într‑un cuvânt mișcător, în timpul ultimei vizite făcute în țară, spunea: „Am iubit muzica, mi‑a fost dragă biserica, mi‑a fost dragă slujba, mi‑a fost dragă mănăstirea, mi‑a fost drag poporul, mi‑a fost dragă această țară sfântă și scumpă, și de dorul ei, după 34 de ani de trai departe de casă, am venit aici cum cântă românul: Lung e drumul codrului, dar mai lung e‑al dorului. Drumul codrului se gată, al dorului niciodată”. Acest dor m‑a adus aici și am fost la mormântul mamei, să aprind un bob de tămâie și‑un pai de lumânare. Am sărutat mormântul și țărâna mamei care m‑a născut și din ochii căreia am văzut și am învățat credința, care mi‑a unit cele trei degete și m‑a învățat… Mamă, așa să te închini, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, până la sfârșitul vieții. Mâna ei a putrezit, dar semnul pe care ea mi l‑a dat trăiește, și‑l voi păstra așa cum mi l‑a dat mama. Căci poți să ai toată lumea, dar mamă nu poți avea decât una singură…

Din smerenia lui arhicunoscută, a așezat la finalul cărții Icoane smerite din sfânta ortodoxie românească chipul mamei lui. Au fost printre cele mai frumoase pagini pe care le‑am găsit scrise de cineva despre mamă.

Părintele Petroniu mărturisea:

În toată viața ei, a fost profund credincioasă. Sărbătorile le ținea cu multă evlavie, chiar și pe cele mai mici. Deși nu știa carte, avea socotelile ei și știa din vreme și fără greș toate sărbătorile, posturile și pomenirile anuale ale celor răposați. Milostenia îi era grija de căpetenie. Pe străini îi chema de pe drum, îi ospăta și‑i odihnea. Nici un sărac nu pleca cu mâna goală.

Tata o mai mustra uneori că e prea cu mâna spartă. Pomenirile morților le ținea cu mare sfințenie. În fiecare sâmbătă, de dimineață, dădea de pomană pentru cei adormiți un blid cu lapte sau cu mâncare, o cofă de apă dusă unei vecine… Când suna clopotul de Vecernie, treburile erau gata. Începea duminica. A doua zi, dimineața, ne primeneam cu toții și, îmbrăcați curat, mergeam la Sfânta Biserică. Tata se scula mai de dimineață și după ce își făcea rugăciunea, citea Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos din Ceaslov, iar apoi ne citea din Noul Testament. Când plecam la biserică, ne ceream iertare unii de la alții: Iertați și Dumnezeu să te ierte, atât în casă, cât și de la vecini.

Mama era gospodină neîntrecută. Ea torcea, ea țesea. Ne făcea singură toată îmbrăcămintea, cămăși, sumane, opinci, precum și țoalele și așternuturile din casă.

Ea la vite, ea la ogor. Până au crescut copiii mari, ea la toate. Evlavia, credința, împlinirea datoriilor creștinești tradiționale îi erau firești, izvorau din toată ființa ei, dragostea de Dumnezeu, mila, modestia, de asemenea.

Odată, pe când mă găseam în refugiul de la Broșteni, m‑am dus să‑i fac o vizită şi să stau de Sfintele Paști acasă, să‑mi mai aduc aminte de obiceiurile creștinești pe care nu le mai văzusem din copilărie. Am putut, astfel, să mai stau de vorbă cu ea și atunci mi‑am dat seama cât de adâncă era viața ei creștină.

În Joia Mare a plecat de dimineață de acasă, iar când s‑a întors și am întrebat‑o, am aflat cu mare surprindere că fusese la o vecină bolnavă. Îi dusese un dar și‑i spălase picioarele, în amintirea smereniei Domnului de la Cină. Domnul Hristos să spele picioarele ucenicilor și eu să nu fac nimic pentru El? Am făcut și eu măcar atâta. Am spălat picioarele Mărioarei Gavril, care zace în pat, și i‑am tras o pereche de colțuni noi în picioare.

În Vinerea Mare, toată ziua a fost cu ochii înlăcrimați. Când mă gândesc, îmi spunea ea, câte a îndurat Domnul Iisus Hristos pentru noi, îmi vine să plâng și să răcnesc de durere.

În Sâmbăta Mare, când îi admiram păștile și cozonacii pe care‑i făcuse pentru Paști, ea mi‑a zis: Nu pentru mâncat le‑am făcut atât de frumoase, ci pentru că așa‑i de mândră fața Domnului Hristos la Paști.

Bătrână și suferindă, nu lipsea niciodată de la Biserică. Avea un obicei de gospodină mai tânără, să sărute mâna bătrânelor și a văduvelor și să le strecoare câte un ban în mână. Odată, m‑a întrebat dacă este bine ceea ce face ea. Niciodată n‑am cheltuit pentru mine acești bani, ci cumpăr cu ei lumânări și le aprind pentru Maica Domnului, iar acasă fac câte 10 mătănii de fiecare franc, pentru sănătatea cui mi i‑a dat.”

Ne amintim de acești bătrâni frumoși care L‑au căutat pe Dumnezeu și s‑au odihnit Întru El după osteneală multă. Când ne e dor de cineva căruia îi prețuim lucrarea pe care a făcut‑o în ogorul Bisericii, vorbim cu Dumnezeu pentru el, în rugăciune de pomenire, dar vorbim și altora despre pilda vieţuirii lui, nădăjduind că măcar unii s‑ar putea să învețe din cuvintele și faptele sale.

Așa a fost și părintele Petroniu Tănase. Printre darurile primite de la Dumnezeu a fost și acela al condeiului. Scria frumos, cu ­înaltă simțire, iar amintirile lui sunt de pus în ramă, pentru că vorbesc despre oamenii de altădată, asemenea cărora întâlnim acum atât de rar.

La împlinirea a șase ani de când părintele Petroniu s‑a strămutat către veșnicele lăcașuri, i‑am evocat scrisul și sufletul ales, în semn de aleasă și smerită cinstire.