Repere şi idei
Păstorul zămislitor şi purtător al speranţei

Păstorul zămislitor şi purtător al speranţei

Grigore Ilisei, 17 Octombrie 2017

Am fost martorul aşezării în 1990 în scaunul mitropolitan al Iaşilor a tânărului ierarh, Înaltpreasfințitul Părinte Daniel Ciobotea. De îndată, fiindu-i deseori în preajmă, am văzut în mirungerea sa un semn al Providenţei, care-l hărăzise fericit acestei voievodale mitropolii. Era Păstorul de care Biserica Moldovei avea vitală trebuinţă. Se schimbau vremurile, ţara intra pe un făgaş nou şi Biserica era în aşteptarea unor ierarhi în stare a da o direcţie nouă spre a face faţă provocărilor unei societăţi ce-şi cristaliza o altă alcătuire statală, consonantă cu lumea democratică, dar cu un croi din care nu trebuia să lipsească pecetea identitară, conferită mai cu seamă de credinţa sa strămoşească ortodoxă.

Bisericii Ortodoxe Române îi revenea un rol major în această schimbare la faţă a României de după 1989. Biserica lupta să-şi recapete matca din care fusese brutal scoasă de regimul ateu. Dar demersul nu era doar unul recuperator, ci şi de adaptare la mersul timpului, de modelare a lucrării şi misiunii în acord cu cele ce se petreceau în ţară şi lume. Pentru fiecare dintre aceste sfidări, de la secularizare la globalizare, erau necesare răspunsuri adecvate şi convingătoare, cu răsunet adânc şi cuprinzător. Acest deziderat nu putea fi atins decât de o Biserică având drept călăuze personalităţi puternice, împreunând vocaţia rugătoare, erudiţia cu spiritul militant şi cu cel pragmatic.

O astfel de figură proteică mi-a apărut a fi la puţin timp de la întronizare Mitropolitul Daniel. ­Înaltpreasfinţia Sa nu s-a ivit din senin, ci firesc şi organic din fiinţa Bisericii, cea care l-a odrăslit. Cei care i-au îndrumat începuturile, în frunte cu Patriarhul Teoctist, au presimţit că Biserica va avea curând nevoie de asemenea ierarhi. S-au uitat în grădina cea întinsă şi policromă şi i-au descoperit pe cei făgăduitori. I-au trimis la studii în Occident, unde nu doar au ucenicit, ci au fost şi profesori. S-au grijit diriguitorii de atunci ai Bisericii să nu-i îndepărteze cumva de ambianţa de acasă. Nici nu era cu putinţă, pentru că aceşti tineri teologi învăţaţi erau zidiţi în duhul Ortodoxiei noastre. Sorbiseră apa mereu reîntineritoare a izvoarelor, de care nu te poţi lipsi cât ţi-e dat să fii pe pământ odată ce i-ai gustat mirozna. N-a fost o despărţire dihotomică, ci o alăturare benefică cu atmosfera chinoviilor, una ce întrupa dictonul „Ora et labora”, întocmai cum îmi mărturisise chiar Mitropolitul Daniel într-un interviu acordat pentru emisiunea „Oleacă de taifas”, difuzată de TVR 2 și TVR Iaşi în zilele de 18 şi 26 iunie 1995, interviu inclus în cartea mea „Divanuri duminicale”, apărută la Editura „Polirom” în anul 2001. Interlocutorul acelei memorabile convorbiri preciza: „N-aş putea spune că am schimbat profesoratul cu călugăria, ci la profesorat s-a adăugat şi călugăria”.

Însă universul monahal a fost unul al împlinirii roditoare. Nu întâmplător tunderea în monahism a tânărului Daniel Ciobotea, la îndemnul Patriarhului Teoctist, a avut loc la Sihăstria, năşit fiind de unul dintre marii sihaştri ai monahismului românesc, Ilie Cleopa. A fost o călugărire cu valenţe profetice, vestitoare de făptuiri de seamă. Prin legământul călugăresc se năştea pentru cel intrat în cin o legătură de ­nezdruncinat cu marea tradiţie isihastă şi se deschideau porţile unei osmoze a valorilor perene cu cele ale contemporaneităţii. Reiese asta cu limpezime şi din rostirile înaltului ierarh din acelaşi dialog confesiv purtat în anul 1995 în faţa camerelor de filmat: „Ceea ce a fost poate determinant în evoluţia aceasta a chemării spre monahism e vizita în mănăstirile din Moldova, în 1971, la Sihăstria. (…) Acea vizită mi-a rămas întipărită în suflet. Mi-aduc aminte că unul dintre colegii mei din anul I a cerut părintelui Cleopa să vorbească grupului de studenţi în teologie de la Sibiu, care erau conduşi în această excursie de studii şi pelerinaj de părintele profesor Mircea Păcuraru. Părintele Cleopa a acceptat în cele din urmă să ne vorbească. Felul în care a vorbit, prezenţa persoanei sale au fost atât de fascinante, atât de fermecătoare, încât aş putea spune că atunci am început să mă îndrăgostesc de Mănăstirea Sihăstria. Veneam des vara şi această chemare s-a concretizat tot la Mănăstirea Sihăstria în anul 1987”.

Ceea ce au gândit părinţii cei vizionari avea curând să devină realitate. Atunci, în 1990, a urcat în scaunul Moldovei un ierarh aflat în amiaza vieţii, înţelept, deşi încă tânăr, dinamic, doldora de idei şi dornic până la ardenţă să rostuiască voia Domnului, să-i lărgească Casa Sa de „pe un picior de plai şi-o gură de rai”. Lucrarea Înaltpreasfințitului Daniel îşi trăgea substanţa şi energiile din iubirea de Domnul şi a semenilor săi, pe care-i îndrăgea, urmând cuvântul dumnezeiesc, ca pe el însuşi.

La scurt timp după înscăunarea din zorii noului ev românesc roadele au prins a se vedea durabile şi mereu sporitoare. Ierarhul a ştiut a ţese pânza unui climat prielnic actului ziditor şi reconstrucţiei dinlăuntru a Bisericii. Era imperios ca vocea acesteia să fie cât mai bine auzită în societate. Acestui ţel i se subsuma întreaga lucrare a ierarhului şi Bisericii păstorite de acesta. De la temeinicirea şcolii înalte de teologie, căreia i-a configurat profilul elevat şi a înzestrat-o cu dascăli de elită, la efervescenţa produsă în rândul clericilor, determinaţi să-şi depăşească condiţia, să aspire mereu la mai mult, la restaurarea şi îmbogăţirea patrimoniului, până la dotarea Bisericii cu mijloace moderne de comunicare prin înfiinţarea presei scrise şi audiovizuale religioase, concepute ca altar şi agoră, toate au contribuit la o implicare şi mai profundă a Bisericii Ortodoxe Române în dinamica vieţii de zi cu zi a României, înscrisă într-un amplu proces de democratizare.

A venit apoi anul 2007, când iar s-a auzit chemarea Providenţei şi Bisericii şi privirea a căzut asupra Înaltpreasfințitului Daniel, considerat omul potrivit de a lua cârma corabiei într-un moment de răscruce, capabil de a înnoi în continuitate. Fost-a vrerea Domnului şi a poporului credincios în alegerea ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române a Mitropolitului de la Iaşi. Aşteptările mari şi multe şi-au găsit la fel de grabnic, ca şi-n Moldova, echivalentul faptei întemeietoare. Catedrala cea din vechime s-a înveşmântat cu strai străluminător. Visul aproape secular al înălţării la Bucureşti, în capitala ţării, a unei catedrale măreţe, pe măsura măreţiei Bisericii din Bizanţul după Bizanţ, a luat uimitor de repede contur, surmontându-se nu uşoare obstacole. Ca în baladă, mândra ctitorie se întrupează văzând cu ochii. Toate acestea şi altele asemenea se săvârşesc pentru că Patriarhul Daniel a legat prezentul de trecut şi a întins arcul spre a săgeta viitorul. Anii de şedere în Moldova l-au pregătit pentru înaltul sacerdoţiu. A izbutit ca Întâistătător al Bisericii Naţionale să creeze cu iscusinţă şi tenacitate o ambianţă stimulativă. A deschis stăvilarele iniţiativei şi i-a aşezat pe slujitori pe treapta unde să dăruiască, dăruindu-se.

A fost şi este acest providenţial ierarh zămislitor şi purtător al speranţei. Este acea nădejde sădită în făptura sa aleasă de credinţa în Dumnezeu, Cel care, cum mi se destăinuia în divanul nostru din 1995, „ne ajută să trecem peste greutăţi. Speranţa se bazează pe experienţa noastră în istorie ca popor care a fost răstignit de atâtea ori şi a înviat de atâtea ori”. Alegerea slujitorului Domnului, a Preafericitului Părinte Daniel ca Patriarh al României a reprezentat răsplata binemeritată primită ca dar de poporul binecredincios al Ortodoxiei româneşti, dovadă de preţuire a smereniei, puterii de jertfă şi iubirii de cele sfinte ale românilor.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!