Editorial
Prin vămile ostenelilor duhovniceşti

Prin vămile ostenelilor duhovniceşti

Nicolae Dascălu, 05 Februarie 2014

Nu este deloc întâmplătoare aşezarea de către Părinţii Bisericii a Duminicii Vameşului şi a Fariseului chiar la începutul celor zece săptămâni de pregătire pentru sărbătoarea Învierii. Parabola ne însoţeşte şi în vreme de harţi, şi în timp de aspră ajunare, iar personajele - vameşul şi fariseul - apar în textele biblice şi în cântările Triodului până târziu, în Săptămâna Mare.

Chipurile lor dau o măsură a relaţiei dintre „înăuntru“ şi „în afară“, se înscriu pe o busolă spirituală orientată către cer, cu acul indicând un altfel de Nord/Sud - „sus“ şi „jos“. Ne poartă către înăuntrul lăcaşului de închinare, dar şi în interioritatea cea mai profundă, nemincinoasă, a fiinţei noastre. Ne ţin companie în afara spaţiului nostru privat, unde suntem citiţi după „etichete“ convenţionale (profesionale, etnice, culturale, financiare), dar şi în exterioritatea spaţiilor sacre, unde fiecare îşi exercită, mai înţelept sau mai grăbit, propria libertate.

Cei doi oameni care vin la templu să se roage nu sunt identificaţi cu numele, ci cu renumele, fiind astfel definitorii pentru două tipologii umane. La rigoare, în faţa lui Dumnezeu trăim binar, între da şi nu. Cultura umanităţii inspirată de lumina Evangheliei a preluat şi a transformat într-o apreciere comportamentală cele două stări socio-profesionale de odinioară. În sens religios, sunt stări spirituale prin care ne raportăm la Dumnezeu, iar în sens larg au devenit caracterizări moral-comportamentale uşor de reperat. Căci farisei şi vameşi sunt şi astăzi pretutindeni: şi la sat şi la oraş, şi în ţară şi în străinătate, şi în domeniul religios, dar şi în cel secular-umanist.

Pătimind de autosuficienţă, părere de sine şi judecată dispreţuitoare a semenilor, fariseul din noi pierde toată agonisita lui într-o clipită, înaintea Domnului. Iar celălalt, smeritul vameş, încărcat de povara păcatelor sale, dar cu privirea curăţită de lacrimile pocăinţei, vede mila şi primeşte harul lui Dumnezeu.

În fiecare dintre noi se luptă duhul fariseului cu duhul vameşului. Stau împreună pe un balansoar, în echilibru instabil, ridicându-se şi coborându-se prin meandrele vieţii de fiecare zi. Sfântul Apostol Pavel ne învaţă: „Prin urmare, cel căruia i se pare că stă, să ia seama să nu cadă“ (1 Corinteni 10, 12). Adunăm osteneli, respectăm rânduielile bisericeşti, căutăm mereu faptele bune, pacea cu oamenii şi slujirea lui Dumnezeu. Pe cei asemenea nouă îi admirăm, pe cei care se comportă altfel decât noi îi criticăm adesea, poate înainte de a-i înţelege. Dar trăim şi reversul medaliei, atunci când noi înşine înţelegem că am greşit, am nedreptăţit pe oameni şi am supărat pe Dumnezeu. Fariseul din noi se întoarce astfel în genunchi către intrare, să treacă prin vama unui nou început. Dacă îl dispreţuieşti neînduplecat, te paşte păcatul care l-a smerit atunci când se credea perfect.

Pe calea noastră către cer nimic nu poate fi definitiv, rigid, închis în sine. La modul ideal, şi rugăciunea şi ostenelile noastre, mai mari sau mai modeste, precum şi căderile sau neîmplinirile noastre trecute prin baia pocăinţei nu pot fi decât ofrande de iubire. Iar iubirea nu se sfârşeşte niciodată, pentru că are izvor veşnic în Dumnezeu.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!