Repere şi idei
Speranţa născută în zi de sărbătoare

Speranţa născută în zi de sărbătoare

Dumitru Horia Ionescu, 17 Decembrie 2014

Dumnezeu Îl trimite pe Fiul pentru ca omul să-L redescopere pe Dumnezeu. Acest fapt, realitatea imediată a sărbătorii Naşterii Domnului, constituie privilegiul fundamental al umanităţii. Dumnezeu ne cheamă, nu ne uită şi nu ne lasă să rătăcim dincolo de timp şi spaţiu, într-o agonie existenţială, lipsită de speranţă şi fără posibilitatea de a ne pocăi pentru greşeala făcută. Naşterea Domnului modifică sensul transcendent al condiţiei umane. De acum El ne este aproape. El este în noi, pentru noi, pentru restaurarea sensului creaţiei Sale, pentru o posibilă readucere a umanului în starea atemporală şi desăvârşită a raiului.

Primim ajutorul dumnezeiesc ca un act evident, concretizat prin naşterea Pruncului, ca o nouă realitate, necunoscută nouă până acum. Devenim responsabili de destinul nostru. Nu mai există scuza că nu ştim, că suntem neştiutori. Cunoaşterea binelui şi a răului este reactualizată prin criteriul dumnezeirii sădite în noi, fapt definitiv clarificat. Suntem ajutaţi să înţelegem binele, iubindu-l şi conştientizându-l. Mai mult, înţelegerea binelui este definită prin criterii bine stabilite: cei buni sunt veneraţi ca exemple vii ale lucrării lui Dumnezeu în noi. Teologia foloseşte în acest sens termenul de „antropologie pozitivă“, adică afirmarea convingătoare a umanităţii ca parte integrată în lumea creată de Dumnezeu.

Ne putem întreba: de ce omul legat indisolubil de Fiul datorită dragostei dumnezeieşti comite cu uşurinţă şi uşuratic faptele cele mai rele? Respingem des, prea des, cu înverşunare şi împătimire, legătura indisolubilă cu Dumnezeu. Filosofia ar fi tentată să enunţe existenţa unei „antropologii negative“. Chiar dacă umanitatea poartă etern pecetea binelui, inerentă creaţiei divine, chiar dacă Naşterea Fiului reactualizează şi restaurează prezenţa dumnezeiască în noi, aceasta îşi uită destinul pozitiv, decăzând. Oamenii au pierdut raiul prin vina lor, chiar dacă în Cartea Facerii stă scris că Adam a fost acela care a dat nume tuturor „fiinţelor vii“ (Facerea 2, 19-20). Cel pentru care Dumnezeu a creat raiul a fost alungat de acolo.

Adam şi discernământul omului nou

Da, omul a pierdut raiul. A căzut din condiţia primordială a celui care a dat nume tuturor celor de pe pământ. Nu a respectat interdicţia de a nu mânca din pomul binelui şi al răului. Am fi tentaţi să afirmăm că prin gestul lor primii oameni şi-au asumat o răspundere, reacţionând neaşteptat în raport cu darul cel mai preţios primit de la Dumnezeu, cel al discernământului. Se impune o precizare indispensabilă: porunca divină de a nu mânca din fructul oprit nu a fost una negativă, ci o chemare de a folosi pragmatic acest discernământ indispensabil. Cel care dă nume tuturor fiinţelor trebuie să facă dovada vredniciei sale. Şi dovada nu s-a dat. Diferenţa dintre omul care părăseşte raiul şi cel care se naşte odată cu Fiul Domnului este cea a unui nou discernământ, a unei noi percepţii: Dumnezeu ne iubeşte, dar ne încearcă, pentru ca să devenim puternici. Şi atunci când ne asumăm această realitate, dovedim implicit prezenţa Omului Nou în noi, depăşind ceea ce au fost Adam şi Eva. Omul Nou primeşte sensul mântuirii prin asumare independentă, responsabilă şi răsplătită de Dumnezeu. Omul Nou se străduieşte să urce treptele binelui aşezate în noi, care duc la sfinţenie şi care erau necunoscute celor care au pierdut raiul.

Binele, sensul vieţii

În acest sens este legitim să ne întrebăm cum priveşte teologia o eventuală „antropologie a răului“. A alege răul, a păcătui mai departe este, la prima vedere, tot o alegere. „Antropologia negativă“ şi-ar justifica existenţa ca entitate egală şi paralelă cu cea a binelui, numai atunci când patima şi păcatul ar constitui o opţiune cu aceleaşi consecinţe ca şi alegerea binelui. Paradoxal, păcătoşii cred în această paralelă, se consideră puternici, liberi, eliberaţi de prejudecăţi, singurii deţinători ai adevărului. Într-un sistem filosofic conceput fără a se ţine seama de legătura omului cu Dumnezeu, libertatea înseamnă posibilitatea omului de a lua decizii, independent de orice influenţă apărută din exterior, pe baza unei analize şi a unei motivaţii proprii. Nu se ţine seama decât de dorinţa imediată a celui care doreşte să se hotărască pentru o alternativă. Autonomia decizională devine astfel absolută, extinsă la infinit, printr-o emancipare irezistibilă faţă de tot ceea ce ne înconjoară, inclusiv divinitatea. La prima vedere o asemenea libertate este tentantă, considerându-ne nu numai absolut independenţi, dar şi puternici. Într-o asemenea libertate, decizia dintre bine şi rău, implicit dintre pozitiv şi negativ, nu joacă decât un rol secundar. Importantă este doar decizia în sine. Binele şi răul se estompează în faţa splendorii felului cum am hotărât, fără a mai avea importanţă ceea ce am hotărât.

Teologia respinge orice antropologie negativă, fiindcă refuză să-şi asume consecinţele unei analize ambivalente şi neclarificate dintre ceea ce este bine şi rău. Actul decizional în sine este important atunci când deţinem criteriile prin care avem cum să alegem. Niciodată nu putem percepe binele ca fiind egal răului, sau ca una dintre alternative. Binele este singura alternativă, el este sensul vieţii şi posibilitatea de a scăpa de consecinţele răului. A alege binele înseamnă a nu fi singuri atunci când facem o alegere, când ne exprimăm o opţiune şi ne hotărâm pentru a avea un destin anume. A alege înseamnă mai întâi să ne rugăm pentru a alege ceea ce este fundamental bine şi ne este de folos. Aşa suntem împreună cu Dumnezeu. A alege mai înseamnă să ne gândim cu dragoste, respect şi milă la toţi ceilalţi oameni. Aşa, implicit, alegem cu ei împreună şi iarăşi nu suntem singuri în alegerea noastră. Opţiunea binelui este responsabilă, nu este indiferentă şi nici arogantă, ci smerită şi binecuvântată.

Credinţa în Pruncul născut în Betleem înseamnă căutare, răbdare şi evlavie

Fiul s-a născut pentru ca noi să alegem binele într-o apoteoză a milei dumnezeieşti care ne cheamă la viaţă veşnică. A fi creştin înseamnă a ne raporta la măreţia smerită a Pruncului în faţa căruia magii vin să se închine şi să-I aducă daruri de preţ. A fi creştin înseamnă să fim şi noi iertători cu ceilalţi, să ne fie milă, să nu greşim, să iertăm fără aroganţă greşelile altora. Şi mai ales să nu ne amăgim niciodată. A crede cu adevărat nu este uşor, înseamnă strădanie şi stăruinţă, înseamnă căutare, răbdare şi evlavie.

Mi-aş dori să fiu asemenea magilor. Să mă las condus de steaua care-mi luminează drumul în întunericul nopţii, să fiu oricând hotărât a mă osteni la drum lung şi anevoios pentru a mă putea închina Pruncului Sfânt. Poate că un asemenea pelerinaj ostenitor, chiar dacă e imaginar, are valoarea unui început real, al unei reevaluări şi al unei descoperiri. Sfânta sărbătoare a Crăciunului este mereu un început, o nouă speranţă care se suprapune celor trăite în alţi ani şi în alte ierni. Să ne ajute Dumnezeu să ieşim din întuneric către lumină, să învăţăm şi să stăruim în rugăciune, pentru a cunoaşte blândeţea sfântă a speranţei într-o apropiată mântuire.

La mulţi ani!


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!