În timpurile în care trăim constatăm cu îngrijorare că mulţi oameni care se declară creştini au foarte puţine lucruri care să-i lege de creştinism. Ei au primit botezul în numele Persoanelor Preasfintei
28 Apr, 2024
Viaţă şi Înviere
Pentru ceea ce s-a întâmplat cu Hristos după moartea Sa pe cruce, limba română a găsit şi foloseşte un cuvânt extraordinar: Înviere. Noi ne-am obişnuit cu el şi, puţin blazaţi, aproape că nici nu mai observăm profunzimea lui duhovnicească şi ceea ce spune cu atâta simplitate, dar şi cu atâta forţă: în-viere, intrare în viaţă… Pentru a realiza valoarea acestui cuvânt şi unicitatea compunerii sale, ar trebui poate să facem o rapidă şi succintă incursiune în câteva dintre celelalte limbi apropiate nouă, fie prin originea lor latină, fie prin slujirea accentuată a aceleiaşi drepte credinţe, pe care noi o numim, spre precizare, ortodoxă.
Latinii se slujeau de resurrectio, venind din verbul resurgo = a se scula iar, a-şi căpăta din nou puterile, a se ridica din ruinele sale. Aici îşi au sorgintea, printre altele, franţuzescul résurrection, italienescul risurrezione şi englezescul resurrection (englezii mai au pe rise şi raise, cam cu acelaşi înţeles de a se ridica, a se scula, a se înălţa).
Grecii folosesc pe anastasis, care se trage din verbul anistim i = a se ridica. Grecii vechi mai foloseau şi verbul egheiro = a se scula, a se trezi, a se ridica.
Ruşii folosesc pe voscresenie provenind din verbul voscresit'. Cuvântul pare să fie în legătură cu krest, cruce, şi să vorbească (prin acel „v“) despre înălţarea de pe cruce, din răstignire. Ebraica (care oricum nu este limba Evangheliilor) îl foloseşte pe quma de la qum = a se ridica, iar siriaca (mai aproape de aramaica Mântuitorului) pe qavmo şi qiomto de la qom = a se ridica, a se scula.
După cum se vede, în majoritatea cazurilor analizate, cuvintele utilizate descriu mai mult aspectul fizic al evenimentului, o ridicare sau o sculare, o trezire (din morţi, se precizează uneori).
Noi, românii, îl avem însă pe acest „Înviere“ care spune mult mai apropiat şi mai duhovniceşte exact despre ceea ce s-a întâmplat: intrarea într-o nouă viaţă, în viaţa adevărată, neumbrită de corupere şi de perisabilitate. Dumnezeu este viaţa, la modul absolut, viaţa fără început şi fără sfârşit, viaţa ca existentă în sine. Hristos Însuşi a mărturisit despre Sine: „Eu sunt (…) Viaţa“ (Ioan 14.6), iar Sfântul Ioan Teologul, care a aţipit cu capul pe pieptul Lui, Îl numeşte „Cuvântul Vieţii“ (1 Ioan 1, 1). Dar dacă este Viaţa, cum s-ar mai putea spune despre El că a înviat, că a intrat în viaţă?
Însă, teologic vorbind, dogmatic gândind, se arată aici o foarte subtilă observare şi afirmare a evenimentului de către spiritul românesc. Se pune în evidenţă faptul că Învierea este un act al lui Dumnezeu îndreptat nu spre Sine, ci spre oameni. Hristos nu a înviat cu firea Sa dumnezeiască, care nici nu putea de altfel să moară, ci cu trupul, cu ceea ce El Şi-a apropiat pentru veşnicie de la om, pentru a-l putea smulge din căderea sa, de sub robia morţii.
Nu pentru Sine avea Dumnezeu nevoie ca moartea să fie biruită. Moartea fusese pusă de El în drumul omului, nu atât ca pedeapsă pentru neascultarea sa dureroasă, ci mai ales ca ajutor, ca stavilă în calea unei alunecări nesfârşite şi fatale, ca aceea a îngerilor căzuţi care nu ştiu ce este aceea moarte, dar nici nu mai au posibilitatea mântuirii. Moartea este unul dintre semnele cele mai evidente şi mai palpabile ale nesfârşitei iubiri a lui Dumnezeu pentru creaţia Sa cea mai dragă, cea mai destinată comunicării integrale cu El, într-o libertate nemărginită. Rostul morţii este, aşa cum spune o cântare, acela ca „păcatul să nu fie fără de sfârşit“, posibilitatea reală a abolirii păcatului deci.
Cum am spus, Dumnezeu este viaţa absolută, „Cel ce este“ (Ieşirea 3, 14), existenţa absolută. Şi atunci, tot ceea ce ţine de El este viaţă, este destinat vieţii, în nici un caz morţii, aneantizării, cufundării în nefiinţă, aşa cum atât de nefericit şi de inexact se formulează adesea prin necroloagele lumii noastre secularizate şi neatente la cuvinte. Ce este drept, când trebuie să definim ceea ce este cu adevărat viaţa, apar destule dificultăţi, şi de aici greşite interpretări.
În Biserică, în limbajul liturgic, noi folosim în numeroase rânduri şi cu diferite conotaţii acest cuvânt şi ansamblul de fenomene ce ţin de el. O primă venire la viaţă o reprezintă zămislirea, începutul existenţei, act sinergic al omului şi al lui Dumnezeu. Apoi, urmează naşterea, venirea pe lume, intrarea în familie şi, prin ea, într-o anumită societate. După spusa Sfinţilor Părinţi (de la Sfântul Maxim Mărturisitorul până la părintele Dumitru Stăniloae), orice existenţă, fie ea cât de mizerabilă (sub orice raport), este superioară inexistenţei şi reprezintă prin ea însăşi o mare milostivire şi binefacere a lui Dumnezeu. Chiar dacă El a spus că sunt unii care pot constata la un moment dat că ar fi fost mai bine să nu se fi născut, trebuie să înţelegem prin asta faptul că existenţa la frontiera inferioară a relaţiei cu Dumnezeu implică chinuri infernale.
Dar viaţa obţinută prin naştere nu reprezintă încă mare lucru. Această simplă existenţă este amorfă din punct de vedere spiritual, necentrată, neorientată, supusă risipirii şi disipării, lipsită de bucuria roditoare a unei relaţii personale autentice. De aceea Biserica vorbeşte în numeroase ocazii de o naştere din nou, de o a doua naştere, prin Botez şi spovedanie.
