Cum putem vindeca necredinţa faţă de Taina Euharistiei?

În general, se consideră că unul dintre cele mai mari păcate constă în necredinţa în existenţa reală a lui Hristos în Sfânta Euharistie. De aceea, istoria bisericească a consemnat câteva asemenea exemple de creştini care au depăşit această ispită, tocmai pentru a oferi astfel un medicament duhovnicesc în vederea vindecării optime a acestei boli. Desigur, ceea ce trebuie să avem în vedere este că vindecarea unei necredinţe sincere este mult mai uşoară decât cea a unei credinţe ipocrite, de faţadă, arborată de unele persoane în vederea obţinerii slavei deşarte sau a pozării în creştini neprihăniţi.

În Patericul egiptean, la capitolul dedicat Avvei Daniil regăsim o relatare uimitoare. Se spune că, printre monahii de la Sketia, locul unde asceza şi rugăciunea atinseseră culmi impresionante, iar majoritatea vieţuitorilor fuseseră învredniciţi de Dumnezeu cu primirea unor daruri spirituale înalte, vieţuia şi un bătrân caracterizat drept „mare cu faptele, dar simplu la credinţă“ („Patericul Egiptean“, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2003, p. 53). Acesta postea şi se ruga cu sârg, dar, din neştiinţă, afirma că „nu este cu adevărat Trupul lui Hristos pâinea pe care o luăm, ci închipuire“ (ibid.). Odată, alţi doi bătrâni îmbunătăţiţi l-au auzit spunând acestea şi, luându-l deoparte, pentru a nu-l umili în faţa comunităţii - aşa cum fac adesea unii creştini, grăbindu-se să îi critice fără pic de înţelepciune pe cei neştiutori - i-au spus că trebuie să respecte învăţătura Bisericii şi că, aşa cum Dumnezeu a creat din ţărână pe om şi acesta din urmă poartă chipul Său în mod tainic, tot astfel pâinea şi vinul sunt sfinţite şi devin Trupul şi Sângele lui Hristos, însă bătrânul necredincios a răspuns: „De nu mă voi încredinţa din lucru, nu am vestire în chip desăvârşit“ (ibid.). Cei doi părinţi au acceptat să se roage pentru o săptămână alături de el, ca Dumnezeu să îi descopere adevărul şi să nu îl lase în întunericul necredinţei. Apoi, autorul Patericului ne spune următoarele: „Bătrânul şnecredinciosţ cu bucurie a primit cuvântul şi se ruga lui Dumnezeu şi el zicând: Doamne, Tu ştii că nu din răutate sunt necredincios, ci ca să nu mă înşel întru neştiinţă. Descoperă-mi, Doamne Iisuse Hristoase!“ (ibid., pp. 53-54). Duminica următoare, au mers toţi trei la biserică şi „li s-au deschis ochii lor cei înţelegători“ (ibid., p. 54). Astfel, au văzut cum un Prunc era jertfit pe Sfânta Masă şi apropiindu-se bătrânul care nu credea, pentru a primi Sfintele Taine, a văzut carne cu sânge şi a mărturisit în faţa tuturor că Euharistia este adevărată. După aceea, cei doi părinţi s-au apropiat de el şi i-au spus: „Dumnezeu ştie firea omenească, că nu poate să mănânce carne crudă şi pentru aceasta a prefăcut Trupul Său în pâine şi Sângele Său în vin, la cei ce primesc cu credinţă“ (ibid.). Ce ne învaţă această istorisire extraordinară?

Necredinţa sinceră şi „credinţa“ ipocrită

În mod clar este infinit mai uşor să vindeci o necredinţă sinceră decât o „credinţă“ ipocrită. De ce? Pentru că Dumnezeu iubeşte inima sinceră şi omul care doreşte să cunoască adevărul aşa cum este în realitate. Există necredincioşi care sunt aşa din comoditate, dar sunt şi necredincioşi care îşi doresc cu ardoare să ştie dacă Dumnezeu există sau nu, pentru a fi siguri că nu se înşală în speranţele lor. Acest exemplu ne dezvăluie mai multe aspecte esenţiale. În primul rând, bătrânul necredincios nu era astfel din cauză că se mâniase pe Dumnezeu sau îşi pierduse credinţa din cauza unei întâmplări nefericite. El nu credea pentru că nu vedea transformarea Darurilor cu propriii săi ochi. Era, cu alte cuvinte, o persoană ceva mai naivă, care credea că numai ochii trupeşti pot vedea această transformare a pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului. De aceea, tocmai datorită acestei sincerităţi ferme rugăciunea sa a fost ascultată de Dumnezeu şi a fost învrednicit să vadă ce se petrece pe Sfânta Masă la Liturghie prin intermediul unei vedenii înfricoşătoare. Dacă ar fi fost un om viclean şi ipocrit care şi-ar fi dorit să vadă prefacerea Darurilor numai pentru a se lăuda apoi celorlalţi cu sfinţenia sa, atunci în mod sigur Dumnezeu nu i-ar fi descoperit Taina Sa minunată şi înfricoşătoare.

Ajutorul nepreţuit al celor doi părinţi

Merită remarcat aici şi ajutorul nepreţuit oferit de ceilalţi doi părinţi. Nu au început să îl mustre în faţa comunităţii pe cel necredincios, nu l-au criticat aspru, nu l-au izgonit aşa cum ar face-o poate mulţi neştiutori ai artei de călăuzire duhovnicească. L-au îndemnat să se roage. De asemenea, s-au rugat pentru el, astfel încât toată osteneala sa ascetică să nu se piardă din pricina acestei necredinţe naive. S-au comportat asemenea unor adevăraţi părinţi duhovniceşti preocupaţi nu să critice, ci să vindece; nu să respingă, ci să îmbrăţişeze; nu să distrugă, ci să crească răbdători rodul credinţei în sufletul bolnav al bătrânului. Totodată, s-au îngrijit să fie discreţi până la capăt şi să îl catehizeze cu răbdare şi mult respect pe cel în vârstă, astfel încât acesta să primească vindecarea sufletească.

Ce putem face astăzi pentru cei ce nu cred în Euharistie?

Să nu-i judecăm. Să ne rugăm pentru ei. Să îi învăţăm cu blândeţe şi răbdare. Prima etapă constă în a nu-i judeca aspru şi a nu-i critica de faţă cu toată lumea. Trebuie să înţelegem că unii oameni înţeleg şi acceptă cu greu drumul anevoios al mântuirii, că uneori credinţa lor se poate clătina serios în momente de cumpănă, că ispita necredinţei poate săpa extrem de adânc în sufletul celor duhovniceşti şi cu atât mai mult în sufletul celor trupeşti. În al doilea rând, să ne înfrânăm limba de la a-i critica în mod public. Să ne rugăm şi să îi îndemnăm să se roage, pentru ca astfel să capete mai multă credinţă. Dacă Apostolii s-au rugat Domnului să le sporească credinţa (Luca 17, 5), noi de ce să nu o facem? Totodată, ori de câte ori vorbim cu o persoană măcinată de îndoieli faţă de Dumnezeu trebuie să o facem cu blândeţe şi răbdare, aşa cum procedăm atunci când vorbim cu un copil mic, însă fără a o face să se simtă stânjenită. Suntem chemaţi să ocrotim, să călăuzim, să dezvoltăm, nu să atacăm, nici să sporim îndoiala sau să distrugem. Încheiem cu cuvintele adresate de Sfântul Siluan Athonitul unui tânăr necredincios care venise la Athos şi care fusese criticat aspru de un duhovnic „bine-intenţionat“ pentru necredinţa sa: „Spune în inima ta: ‹‹Doamne, dacă exişti, luminează-mă şi-Ţi voi sluji din toată inima şi din tot sufletul!›› Şi, pentru acest gând smerit şi dispoziţie de a sluji lui Dumnezeu, Domnul te va lumina negreşit“. Ce i s-a întâmplat tânărului acesta după ce s-a rugat astfel? A primit o vedenie minunată, a crezut şi a devenit frate în mănăstirea respectivă. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi plecat imediat după sfatul duhovnicului nepriceput şi s-ar fi întors în lume? Fiecare suntem chemaţi fie să vindecăm şi să risipim îndoiala celorlalţi cu iubire, fie să o sporim prin asprimea şi obtuzitatea gândirii noastre.