„Pentru aceasta trebuie să postim”

Bucuria care însoțește zilele de post se naște din cumpătare, din intrarea sufletelor noastre într-o realitate în care hrana trupească nu mai constituie o prioritate în fața rugăciunii, în fața hrănirii sufletești cu iubirea dumnezeiască. Postul ne dezvăluie importanța Sfintei Euharistii pentru învierea noastră sufletească, a frângerii pâinii noastre cea de toate zilele pentru cei săraci, a valorii iubirii pentru viața noastră. Însă, așa cum remarca Sfântul Antim Ivireanul, există și multe persoane pentru care postul constituie o corvoadă, o regulă care trebuie păstrată din teamă mai mult decât din convingere și care nu se bucură de roadele acestuia.

Cu multă grijă pentru cei care-l ascultau, Sfântul Antim Ivireanul lăuda folosul postului spunând că: „Pentru aceasta trebuie să postim, pentru ca să nu avem părtășie cu diavolul; că nu s-a făcut nimeni învățat sau înțelept din cei ce s-au răsfățat în mâncări, nici din cei ce au alergat la veselii s-au făcut ucenici bunătăților, nici iubitorul de răsfățăciuni sfânt; nici cel ce viețuiaște trupește, părtaș împărăției ceriului” (Sfântul Antim Ivireanul, „Cuvânt de învățătură la Duminica lăsatului sec de brânză”, în: Opere, p. 101). Pentru a avea o viață duhovnicească, fiecare creștin are nevoie de discernământ și nevoință. De­sigur, postul trebuie ținut în conformitate cu puterea fizică a fiecăruia dintre noi. Sunt persoane care postesc până la prânz în fiecare zi, la fel cum sunt persoane care, o dată la câteva zile, postesc până seara, dar sunt și credincioși care mănâncă trei mese pe zi și au grijă în primul rând la cumpătare, nu la nevoința peste putere. Sunt credincioși care postesc exclusiv alimentar, neștiind ce înseamnă postul duhovnicesc, la fel cum sunt alții mai avansați duhovnicește, care își păzesc ochii și urechile, dar și cuvintele rostite de cele nefolositoare. Însă toți aceștia împărtășesc un singur aspect fundamental: se bucură de postul pe care îl țin, nu ca o dovadă de slavă deșartă, ci ca un prilej de mulțumire față de binefacerile trimise de Dumnezeu asupra lor.

Este postul motiv de tristețe?

Sunt mulți cei care încearcă să postească, dar, neavând încă experiența postirii, ajung să se plângă, să considere postul drept o corvoadă imensă, o lipsire de bucuriile mâncărurilor și diversității acestora, un impediment în calea veselirii firești de darurile „culinare” ale creației. Însă, cu puțină răbdare, cu o privire corectă asupra realității și cu o modestă jertfire de sine, se poate trece peste acea ispită care revine constant cel puțin atunci când suntem încă neînvățați cu postul alimentar și cel duhovnicesc. Acesta este de altfel și sfatul Sfântului Antim Ivireanul: „Pentru aceasta dară, tot omul credincios și iubitoriu de Dumnezeu, cu bucurie și veselie să vie la zilele cele de post, pentru căci nici unul din cei triști nu iaste viteaz la începutul strădaniei. Nu te face trist ca copiii ce-i duc la școală; nu răpști împotriva zilelor celor curate; nu cerca sfârșitul săptămânii, ca sfârșitul <i>ernii venirea verii; nu pohti sâmbăta pentru beții; nu număra zilele postului, precum așteaptă argatul cel rău plata simbriei; nu te întrista căci nu fumegă cuhniia ta, sau bucătariul căci n-au stătut lângă foc. Mă rușinez a spune de posomorârea celor mâncăcioș, în ce chip se rânguesc în zilele cele de post: cască adese, să culcă puțin și iară să scoală; dorm în silă și silesc să treacă zilele și să nu le priceapă. Să îngreuiază asupra soarelui, căci zăbovește a înnopta; numesc zilele postului mai mari decât celialalte; să fac cum că au durere la stomah și amețeli de cap și stricăciune obiciaiului lor, care nu sunt semne ale postului, ci ale nesațiului. Cu nepohtă să duc la masă; răpșesc asupra verzelor, înjură legumile zicând: «în zadar s-au adus pe lume»” (Sf. Antim Ivireanul, „Cuvânt de învățătură la Duminica lăsatului sec de brânză”, în: Opere, p. 101). Toate aceste manifestări arată, de fapt, că persoanele în cauză nu sunt deloc pregătite psihologic pentru a posti. De aceea, acceptă cu ușurință aceste gânduri puțin mulțumitoare în ceea ce privește nevoința postului. Însă orice început este greu și, până la un punct, această revoltă a organismului și a minții împotriva exercițiului ascetic al postului este oarecum de înțeles. Însă, după ce ai învățat să postești fizic perioade mai îndelungate de timp, și organismul a început să devină ascultător și știi și din punct de vedere sufletesc care sunt foloasele sale, aceste ispite, chiar dacă apar, pot fi respinse cu ușurință. Cu toate acestea, sunt persoane care nu progresează și, atunci, ne punem întrebarea: este vorba de ispite sau de propriile plăceri care le controlează, de fapt, gândirea?

Iubirea propriilor plăceri

„Numai pentru obiciaiul tău cel rău să socotește postu la tine vrăjmaș, dară nu iaste, firește greu. Obicinuiaște-te pre tine cu postul și cu vreme ți să va face ție ușor și va lăcui în tine. Iar de vei avea soții mâncările și băuturile, nu vei avea dragoste niciodată spre post, ci mai vârtos să va arăta la tine strein și greu și neobicinuit; căci viața cea postitoare iaste asemânare vieții ce-i nestricate, ce va să fie. Ci să fugim de iubirea de mâncări, cât vom putea, pentru că nu iaste putință nicidecum un om să fie și iubitoriu de mâncări și iubitoriu de Dumnezeu. Și când ne postim trebuie să nu postim numai de bucate, ci mai vârtos să ne postim de rele; căci ne vătămăm sufletește, adecă de hule, de înjurături, de zavistii, de mânii, de urgii, de clevete, de pârale” (Sf. Antim Ivireanul, „Cuvânt de învățătură la Duminica lăsatului sec de brânză”, în: Opere, pp. 101-102). Cuvintele acestea ale Sfântului Antim Ivireanul ne dezvăluie motivele care stau la baza încălcării postului de mulți dintre creștini. Se aduc uneori argumente valide, precum cele legate de vârsta înaintată, de boli care necesită un regim special, cum sunt cele de stomac sau afecțiunile cronice, însă, cel mai adesea, ceea ce stă la baza refuzului de a posti este iubirea de noi înșine, de deliciile culinare la care nu vrem să renunțăm, precum și această dorință de a ne satisface orice capriciu fără a ține cont de reguli. Însă, dacă postul alimentar nu este împlinit, ce facem cu treapta mai dificilă a postului duhovnicesc? De vreme ce nu ne putem abține de la câteva alimente, cum vom putea să devenim mai buni și mai iubitori de aproapele, fără a-l cleveti, certa, alimenta cu ură și iritare? În mod cert, nu putem să mergem cu o variantă de post care ne convine de minune: postim câteva zile, ne spovedim, ne îm­păr­tășim și considerăm că ne-am făcut datoria. Această variantă este bună pentru cei bolnavi și înaintați în vârstă, unde se poate îngădui prin iconomie. Însă ce putem spune de ceilalți care nu au aceste scuze? Nimic altceva decât ceea ce ne spune Sfântul Antim Ivireanul, cu o ușoară notă ironică: „Să fac și cunoscători de firi; iubitorii de mâncări beau apa fărâde răsuflare, ca când ar fi luat de la doftor vreo băutură fărâde dulceață de vindecare. Și cei mai mulți meșterșuguesc băutura, mângâindu-ș pohta lor unii cu bragă, alții cu bere, alții cu șerbet, alții cu livej, alții cu mied. Nu amesteca postul cu meșterșugitele tale pofte, că nu vei rămânea nepedepsit. Nu aduce la mijloc boale mincionoase. Nu zice minciuni asupra postului, cum că iaste făcător de boale, pentru căci iaste făcător de sănătate” (Sf. Antim Ivireanul, „Cuvânt de învățătură la Duminica lăsatului sec de brânză”, în: Opere, p. 101).