„Se istoriseşte că Filip era creştin...“

Eusebiu de Cezareea precizează următoarele despre Maximin Tracul: „După ce împăratul roman Alexandru şSever, n.n.ţ şi-a dus la capăt domnia sa vreme de treisprezece ani, a urmat la tron cezarul Maximin. Acesta, dintr-o ură faţă de casa lui Alexandru, care era formată mai ales din oameni credincioşi, a pus la cale o persecuţie, poruncind să fie nimiciţi numai capii Bisericii, pe care i-a socotit vinovaţi (de rapida răspândire a) învăţăturii evanghelice“ („Istoria bisericească“, în PSB, vol. XIII, trad. pr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 251). Descrierea lui Eusebiu de Cezareea are nevoie de o interpretare ceva mai profundă decât ne spune prima impresie. Maximin Tracul nu era de origine romană. De fapt, „Historia Augusta“ ne spune că ar fi avut un tată got şi o mamă din tribul alanilor. Aşadar, supranumele său „Tracul“ nu se referă în realitate la originea sa germanică, ci doar la faptul că era îndrăgit de populaţia geţilor aflaţi la nord de Dunăre şi a căror limbă o vorbea bine. Maximin a fost primul împărat care nu a stat absolut deloc în Roma şi care a inaugurat un precedent interesant: urcarea pe tron a unei persoane de rang modest, provenită din zone de provincie ale imperiului. Mai târziu, regăsim exemple mult mai cunoscute precum Licinius, Galerius sau sclavul Diocles, devenit împăratul Diocleţian. Maximin a ajuns pe tronul imperial printr-o incredibilă desfăşurare a evenimentelor. Predecesorul său Alexandru Sever a încercat să evite un război cu alemanii, pe care a dorit să îi atragă prin foloase materiale de partea Imperiului Roman. Soldaţii s-au răsculat împotriva sa şi l-au asasinat, punându-l pe Maximin în fruntea imperiului. Acesta era lipsit de cultură, barbar atât în discurs, cât şi în comportament, dar un bun soldat. Armata îl iubea pentru curajul său neînfricat. Însă, din punct de vedere politic, Maximin era un dezastru. Ajungând la putere printr-un complot, a încercat să se asigure că nu va cădea pradă unuia. Aşadar, i-a vânat rând pe rând pe toţi apropiaţii predecesorului său, Alexandru Sever. O parte dintre aceştia erau creştini. Prin urmare, Maximin a găsit prilejul de a extinde persecuţia şi asupra ierarhiei Bisericii creştine. Cu toate acestea, este greu de spus dacă persecuţia a fost însoţită de un edict de natură religioasă sau a fost dictată din raţiuni pur politice. Cea de-a doua variantă pare a fi cea mai plauzibilă. De vreme ce Maximin nu şi-a îndreptat atenţia decât asupra episcopilor şi a preoţilor, el pare să se fi preocupat exclusiv de cei apropiaţi lui Alexandru Sever, fără a se interesa prea mult de credinţa creştină în general. În cele din urmă, domnia sa s-a încheiat la fel cum a început, prin asasinat. Supărat pe intrigile senatorilor care sprijineau uzurpatori, Maximin a plecat să cucerească Roma. În drum spre Roma a fost nevoit să asedieze cetatea Aquileea, dar molima izbucnită în rândul trupelor sale, precum şi foametea generală i-au făcut pe soldaţi să se răscoale împotriva sa şi a fiului său. 

Eusebiu de Cezareea precizează: „Se istoriseşte că Filip era creştin şi că în ziua ultimei săptămâni din Postul Paştilor el ar fi dorit să ia parte împreună cu mulţimea la slujbele făcute atunci în Biserică, dar că întâi-stătătorul locului nu i-a îngăduit să intre înainte de a fi făcut mărturisire publică şi de a se fi înscris el însuşi în rândul păcătoşilor care formau categoria penitenţilor; altfel, într-adevăr dacă împăratul nu ar fi făcut aşa ceva, desigur că el n-ar fi fost primit de conducător din cauza multor plângeri pornite împotriva lui. Se spune că Filip s-ar fi supus de bună voie, arătându-şi şi prin fapte sinceritatea şi evlavia rânduielilor împreunate cu frica de Dumnezeu“ („Istoria bisericească“, în PSB, vol. XIII, trad. pr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, pp. 254-255). S-a vorbit mult despre stilul hiperbolic şi, adesea, lipsit de consistenţă, al „istoricului“ Eusebiu de Cezareea. Această relatare pare să aibă un sâmbure de adevăr, dar probabil că singurul aspect de care putem fi siguri este acela al bunăvoinţei lui Filip faţă de creştini. De aici şi până la a-l considera pe Filip Arabul un Teodosie cel Mare „avant la lettre“, cu gesturile penitenţiale ale acestuia, este o cale foarte lungă. Pe scurt, este imposibil de spus dacă Filip Arabul era creştin sau nu, însă pare de-a dreptul fantasmagoric să considerăm că a venit de Paşti la biserică şi s-a pus în rândul penitenţilor. De altfel, formula introductivă a lui Eusebiu aici este „se istoriseşte“, un fel de „se zice“, „se zvoneşte“. Istoria nu ne consemnează însă zvonurile, ci faptele reale, iar în această problemă ne vedem lipsiţi de ele. Existenţa unei corespondenţe a lui Filip şi a soţiei sale, Severa, cu Origen este, însă, reală. Cu toate acestea, nimic nu ne îndreptăţeşte să afirmăm că relaţia sa cu creştinismul a fost mai apropiată decât cea a lui Antoninus Pius sau a Iuliei Mamaea, mama lui Alexandru Sever. Filip Arabul şi-a încheiat însă domnia la fel ca Maximin Tracul şi Alexandru Sever: asasinat. Deciziile care au condus la acest deznodământ tragic al primului împărat roman „creştin“ au fost de natură economică. Filip s-a concentrat prea mult pe construcţii grandioase şi jocuri festive de gladiatori pentru a mai fi atent la alianţele cu triburile de la Dunăre. Lipsa plătirii acestora a condus la revolte în zonă, rezolvate pe calea armelor, dar trezoreria secătuită de Maximin Tracul, care dublase plăţile armatei, nu s-a refăcut prin aceste economii. Taxele au fost crescute, iar oamenii au început să murmure împotriva sa. Egiptul s-a răsculat şi a întrerupt alimentarea cu grâne a Romei, iar omul său de încredere, senatorul Decius, s-a ridicat împotriva sa, adunând o armată de două ori mai numeroasă. În urma înfrângerii de la Verona din 249, Filip Arabul a fost asasinat de propriii soldaţi. Urmaşul său la tron a fost chiar Decius, de a cărui domnie vom discuta în materialul următor. 

 

Prima parte a secolului al III-lea a fost împărţită între domnii favorabile creştinismului (Alexandru Sever, Filip Arabul) şi domnii potrivnice acestuia (Maximin Tracul, Decius). În esenţă însă, domniile potrivnice creştinismului au însumat doar o mică parte din perioada respectivă, în timp ce împăraţii binevoitori au avut parte de domnii ceva mai îndelungate. Prima persecuţie cu adevărat cruntă a fost cea din vremea lui Decius (249-251).