„Toate să fie de acord în unire“

Primele trei veacuri creştine au constituit o perioadă în care Biserica a cunoscut o dezvoltare înfloritoare, în pofida persecuţiilor şi a mediului ostil cu care s-a confruntat adesea în propovăduirea sa. Tema care revine cel mai des în această perioadă în scrierile Sfinţilor Părinţi este aceea a unităţii bisericeşti, care trebuie păstrată nealterată de orice influenţă eretică sau duh de ceartă. Aşadar, Sfântul Ignatie Teoforul, urmând epistolelor pauline, este cel dintâi autor patristic care prezintă acest subiect fascinant al coeziunii Bisericii şi cum poate fi menţinută aceasta în faţa ispitei dezbinării.

Este un fapt bine cunoscut că, în primele trei veacuri, Biserica s-a confruntat cu o serie de erezii, dintre care cea mai periculoasă a fost, fără îndoială, gnosticismul. Slava deşartă, iubirea de argint şi dorinţa de putere au fost, în ordine exactă, „motoarele“ ereziilor de pretutindeni. De aceea, dincolo de apologia învăţăturii creştine adevărate şi de scrierile polemice, Sfinţii Părinţi s-au străduit cu bun folos să desluşească pe înţelesul tuturor şi patimile sufleteşti care animă de fapt ereziile. În acord cu acest principiu, atunci când vorbeşte despre importanţa păstrării unităţii Bisericii, Sfântul Ignatie Teoforul nu uită să amintească şi deziluzia provocată de ispita dezbinării: „Dacă eu, în scurtă vreme, am avut o legătură ca aceasta cu episcopul vostru, nu omenească, ci duhovnicească, cu atât mai mult vă fericesc pe voi, că sunteţi atât de uniţi cu el, cum e unită Biserica cu Iisus Hristos şi cum e unit Iisus Hristos cu Tatăl, pentru ca toate să fie de acord în unire. Nimeni să nu se înşele! Dacă cineva nu este înăuntru, atunci este lipsit de «pâinea lui Dumnezeu» (Ioan 6, 33). Dacă rugăciunea unuia sau a doi are atâta putere, cu atât mai mult rugăciunea episcopului şi a întregii Biserici. Cel care nu vine la adunare este un îngâmfat şi singur s-a despărţit, că este scris: «celor mândri Dumnezeu le stă împotrivă» (Pilde 3, 34). Să ne străduim, dar, să nu ne împotrivim episcopului, ca să fim supuşi lui Dumnezeu“ (Sf. Ignatie Teoforul, „Către Efeseni“, V, 1-3, în „Scrierile Părinţilor Apostolici“, PSB 1, p. 159).

Atunci când o persoană decide să nu mai vină la slujbele bisericeşti, aceasta se desparte cu de la sine putere de comuniunea cu Hristos şi cu ceilalţi creştini. Putem sta acasă în faţa icoanelor şi să ne rugăm de dimineaţa până seara – acest fapt nu va înlocui niciodată harul vindecător şi mângâietor al slujbelor bisericeşti, nici dulceaţa primirii Trupului şi Sângelui lui Hristos, nici ungerea cu untdelemnul sfinţit de la Taina Sfântului Maslu, nici bucuria şi uşurarea sufletească ce rezultă din Taina Pocăinţei. De aceea, cel care afirmă că este unit cu Hristos trebuie să facă dovada acestei uniri, prin buna armonie cu slujitorii Sfântului Altar. Judecăţile personale asupra acestora nu reprezintă niciodată un argument de separare de comunitatea Bisericii. Oare ne vom lepăda de Stăpânul Hristos dacă Acesta are câţiva slujitori nevrednici de El? Nu, ci ne vom ruga cu atât mai mult ca El să dea milă, har şi pace asupra Bisericii Sale, pentru a menţine în continuare neştirbită unitatea acesteia.

Unitatea Bisericii

„După cum Domnul n-a făcut nimic, nici prin El Însuşi, nici prin Apostoli, fără Tatăl, cu Care era unit, tot aşa şi voi să nu faceţi nimic fără episcopi şi fără preoţi; nici să nu încercaţi să vi se pară că este binecuvântat a face ceva de unul singur, ci în comun: o singură rugăciune, o singură cerere, o singură minte, o singură nădejde în dragoste, în bucuria cea neprihănită care este Iisus Hristos, decât Care nu este nimic mai bun. Adunaţi-vă cu toţii ca într-un templu al lui Dumnezeu, ca la un altar în jurul unuia Iisus Hristos, Care a ieşit de la Unul Tatăl, Care este unul şi la Tatăl S-a întors“ (Sf. Ignatie Teoforul, „Către Magnezieni“, VII, 1-2, p. 167). Toată nădejdea şi jertfa noastră este una singură: să menţinem coeziunea parohiei noastre fără a părăsi comuniunea cu Dumnezeu şi cu aproapele nostru. Pentru că nu există nici o altă posibilitate de a ajunge la unitatea desăvârşită şi deplină cu Dumnezeu, decât rugându-ne împreună cu slujitorii Sfântului Altar şi cu cei din jur, gândind la fel unii pentru ceilalţi, trăind aceeaşi bucurie duhovnicească şi având aceeaşi nădejde a vieţuirii veşnice în Împărăţia cerurilor. Cine crede că poate să aibă o viaţă duhovnicească desăvârşită ostenindu-se de unul singur şi încercând să se separe de comuniunea cu Hristos şi cu ceilalţi creştini se află în cea mai adâncă înşelare şi este mai de plâns decât orice alt păcătos, pentru că nu face altceva decât să-şi sporească întunericul inimii sale.

Împărtăşirea de cele sfinte

În schimb, pentru creştinul care vine la slujbele bisericeşti, care doreşte din toată inima să îi ajute pe cei din jur şi să îşi cureţe inima şi mintea de gânduri deşarte, este clar că Biserica merge în aceeaşi direcţie, condusă prin smerenie şi slujire de ierarhia bisericească în mod pedagogic, nu prin stăpânire şi asuprire: „Feriţi-vă de buruienile rele, pe care nu le cultivă Hristos, pentru că nu sunt sădite de Tatăl. Nu grăiesc aşa pentru că am găsit dezbinare la voi; dimpotrivă, curăţie. Că toţi câţi sunt ai lui Dumnezeu şi ai lui Iisus Hristos sunt cu episcopul; şi toţi câţi se vor pocăi şi vor veni la unitatea Bisericii vor fi şi ei ai lui Dumnezeu, ca să fie vii după Iisus Hristos. «Nu vă înşelaţi», fraţii mei, dacă cineva se duce după cel ce dezbină, «nu va moşteni Împărăţia lui Dumnezeu» (I Corinteni 6, 9-10). Dacă cineva umblă în învăţături străine, acela nu este în acord cu patimile lui Hristos. Căutaţi, dar, să participaţi la o singură Euharistie, că unul este trupul Domnului nostru Iisus Hristos şi unul este potirul spre unirea cu sângele Lui; unul este jertfelnicul, după cum unul este episcopul împreună cu preoţii şi diaconii, cei împreună cu mine robi; pentru ca ceea ce faceţi să o faceţi după Dumnezeu“ (Sf. Ignatie Teoforul, „Către Filadelfieni“, III, 1-3; IV, 1, p. 179).

De aceea, se cuvine să ne amintim de aceste cuvinte pătrunzătoare şi pline de har ale Sfântului Ignatie Teoforul atunci când resimţim ispita însingurării, a ruperii de ceilalţi şi a mândriei că trebuie să ne separăm de comunitate pentru a avea o viaţă duhovnicească sporită. De vreme ce fiecare dintre noi creştem sufleteşte prin primirea Sfintelor Taine şi prin Tainele Bisericii în general, dar şi prin iubirea de aproapele şi rugăciunea smerită în faţa Domnului, cum putem să credem fie şi pentru o clipă că ne vom descurca singuri? În mod evident, este vorba despre o înşelare adusă de diavol, care caută permanent să dezbine comunitatea Bisericii prin certuri, invidii, supărări din nimicuri şi îngâmfare şi pe care trebuie să îl îndepărtăm prin rugăciune, post şi milostenie, prin dorinţa permanentă de a sluji lui Dumnezeu şi oamenilor.