Amintire în veşmânt alb

Astăzi se împlinesc trei ani de când patriarhul Teoctist a adormit întru Domnul. Celui de-al cincilea patriarh al României i se fac slujbe de pomenire atât la Catedrala patriarhală, cât şi în alte biserici din ţară.

Când merg la slujbă la Patriarhie, mă aşez cel mai adesea lângă mormântul lui şi trăiesc această dublă prezenţă: un patriarh slujeşte în altar, iar altul, tăcut, abia perceput, se odihneşte undeva, în partea dreaptă, cu multe flori albe aduse în dar.

Am tot sperat că, apropiindu-se ziua în care se împlinesc, iată, trei ani de când patriarhul Teoctist a plecat la Domnul, o să mi se aşeze mai clar în minte felul în care aş putea să-i evoc figura blândă, de bunic şi călugăr adevărat. Acest lucru nu s-a întâmplat şi, înainte să mă apuc de scris, aproape m-am întristat. Să nu mai ştiu ce să spun despre el după trei ani? Şi totuşi. Cum aş putea să uit cel mai emoţionant interviu pe care l-am luat vreodată cuiva, într-o zi de 9 noiembrie, când îmi imaginez că întreg soborul îngerilor mi l-a înlesnit?... Nici dreapta sa de o fineţe deosebită, scriindu-mi o dedicaţie pe o carte şi dându-mi binecuvântarea, nu e de uitat. Apoi, mi-l amintesc înveşmântat în alb, păşind uşor pe coridoarele Reşedinţei patriarhale, unde, după interviu, ne-a condus peste tot. "N-a mai călcat picior de ziarist pe aici!", ne spunea, şi-i sorbeam cuvintele, şi îl lăsam să ne fie ghid preţios prin locuri atât de tainice. Ne-a condus apoi în Paraclisul patriarhal, acolo unde se ruga uneori departe de ochii lumii. În acel mic lăcaş, fotoreporterul a suprins cele mai spectaculoase fotografii cu el. Patriarhul nostru de atunci părea un uriaş alb, arătând spre fresce şi vitralii ca spre adevăratele lăcaşuri de sus. Sus, acolo unde spera, şi sperăm şi noi, să fi ajuns, odihnindu-se printre patriarhii cei din vechime. Apoi, trecând prin Sala sinodală, ne-a descifrat scenele monumentale de pe pereţi, reprezentându-i, printre altele, pe greco-catolici revenind la Biserica-mamă. Se întorcea din când în când patriarhul şi îmi spunea un personal "Danielă!", aşa cum numai tata îmi mai spune uneori.

Ne-a dus apoi prin foişorul care dă spre grădină, unde îmi închipui că ieşea să ia aer, scuturându-şi în orele serii, pentru câteva momente, umerii plini de grijile patriarhale, de zgura acuzaţiilor de tot felul şi de povara anilor. O îndrăzneală de care mă bucur acum m-a împins la sfârşitul interviului şi turului de reşedinţă să-l rog să se lase fotografiat lângă mine, aşa încât păstrez cu bucurie amintirea aceasta lângă documentele sonore în care îmi răspunde de fiecare dată cu răbdare la zecile de întrebări.

Să nu mai ştiu ce să spun despre patriarhul Teoctist ar fi ca şi cum aş uita că de fiecare dată când mă gândesc la un lucru frumos din profesia mea apare de departe şi de necontestat această amintire cu veşmânt alb.