Există oameni pentru care conştiinţa hristică este ceva foarte bine definit. Fără a orbecăi prin căutări sterile, ei intuiesc cu uşurinţă mesajul evanghelic al credinţei în Hristos şi al iubirii, care devine crezul vieţii lor. Edith Stein, profesor de filosofie şi monahie evreică, convertită la creştinism, ucisă prin gazare în lagărul de la Auschwitz, a fost un astfel de spirit. Viaţa şi scrierile ei o dovedesc fără tăgadă.
În ziua de Yom Kippur (12 octombrie) a anului 1891 s-a născut, într-o familie numeroasă de evrei, cu 11 copii, din oraşul Wroclaw, situat în provincia Silezia, cea care a fost Edith Stein, ucenică a profesorului Edmund Husserl, întemeietorul fenomenologiei, şi călugăriţă carmelită ucisă în camerele de gazare ale lagărului Auswitz-Birkenau.
Rămasă orfană de tată de la vârsta de doi ani, Edith are în mama sa un exemplu de pietate, de nerenunţare la lupta cu greutăţile vieţii. După ce face studii strălucite în oraşul natal, finalizate apoi la Gottingen, tânăra evreică obţine în 1917 titlul de doctor în filosofie cu o teză „Despre empatie“. Alături de Edmund Husserrl, care-i va deveni mentor în cercetarea sa ştiinţifică viitoare, Edith va cunoaşte pe filosoful Max Scheler şi Adolf Reinach. Dar Primul Război Mondial bătea la uşă. Pentru filosoafa prusacă epoca cunoaşterii teoretice lăsa locul celei practice, a vieţii dure, când se moare în fragedă vârstă, pentru motive care scapă oricărei raţiuni sănătoase. Edith învăţase ceva important din filosofie, şi anume căutarea adevărului trebuie văzută nu ca o cunoaştere teoretică, ci ca o manieră fundamentală de a fi, care modelează şi dă un contur clar întregii vieţi a omului. De aceea, Edith Stein a făcut un curs de infirmiere şi a lucrat în timpul războiului ca soră medicală într-un spital militar austriac. Îngrijirea suferinzilor din secţia celor cu boli infecţioase, lucrul în sala de operaţii, unde morţile nu erau puţine, a schimbat mult din optica ucenicei lui Husserl.
„Cine caută adevărul Îl caută pe Dumnezeu“
Deşi înainte de a pleca de acasă, Edith nu mai era o practicantă a religiei părinţilor ei, mergând cu mama sa la sinagogă doar din convenienţă, totuşi realizează că aflarea adevărului înseamnă apropierea de religios, iar ştiinţa trebuie să antreneze obligatoriu o responsabilitate, ca normele morale să poată deveni un punct de plecare în desfăşurarea firească a vieţii oricărui popor. „Cine caută adevărul Îl caută pe Dumnezeu, fie că face aceasta conştient sau nu“, mărturisea în scrierile sale de maturitate.
Edith începe treptat să se apropie de credinţa creştină. Aceasta se realizează mai întâi prin contactul direct cu oamenii şi de abia mai apoi prin lectură şi studiu. Pentru ea experienţa descoperirii că, odată ce un om crede, cei din jurul lui, din străini, cum îi erau până atunci, îi devin deodată fraţi, a fost una marcantă, oferindu-i o cunoaştere asupra oamenilor, nebănuită sufletului ei. „Credinţa este mai aproape de înţelepciunea divină decât orice cunoaştere filosofică sau ştiinţă teologică. Ea ne este de un ajutor inestimabil“, afirma Edith Stein.
Moartea subită a unui bun prieten o face să simtă puternic durerea Crucii. Edith trăieşte o stare cumplită de suferinţă legată de neputinţa în faţa morţii. Totuşi, în această apăsare ceva interior vine şi tămăduieşte sufletul rănit, redându-i pacea; e mâna lui Dumnezeu care se aplecă la durerile omeneşti, luându-le asupra Sa. Această experienţă face ca Edith să părăsească pentru totdeauna religia părinţilor ei şi să se convertească la creştinism, manifestându-şi dorinţa de a intra în monahism.
„Religia este rădăcina şi fundamentul vieţii“
Deşi neînţeleasă în acţiunea ei de membrii familiei din care provenea, proaspăta convertită a trecut repede peste reacţia conaţionalilor săi şi s-a dedicat unei activităţi intense. Pentru ea „religia a devenit nu o chestie care ţine de retrageri în linişte sau de câteva ore de sărbătoare, ci a constituit rădăcina şi fundamentul întregii sale vieţi, aşa cum trebuie să fie nu doar pentru câţiva aleşi, ci pentru orice creştin adevărat.“
Profesor şi conferenţiar la facultatea din oraşul Spira, porte-parole a chestiunilor pe care le ridica educaţia şi condiţia femeii în perioada imediat următoare războiului, ţinând cursuri universitare la Munster, Edith Stein, creştină fiind, a reuşit să îmbine magistral noua ei viaţă religioasă şi exigenţele crescânde ale epocii în care a trăit. „Viaţa mea se reînnoieşte în fiecare dimineaţă şi se sfârşeşte în fiecare seară; pentru aceea, eu nu îmi stabilesc proiecte, nici nu trasez planuri, dincolo de cotidian. Asta înseamnă că, dacă în activitatea de zi cu zi intră facerea de previziuni, fără de care munca la şcoală ar deveni de neconceput, neliniştea, grija pentru ziua de mâine nu are, în ceea ce mă priveşte, nici o raţiune de a fi“.
Edith Stein şi condiţia femeii
„Tânără studentă, am fost o feministă radicală. Apoi, această chestiune şi-a pierdut orice interes pentru mine. Acum sunt în căutarea unor soluţii clare, obiective“. Aceasta era mărturia făcută de femeia filosof din Breslau în 1922. Iar soluţiile au apărut. Convertirea la creştinism i-a adus răspunsurile de care avea nevoie. „Reprezentantele genului feminin trebuie să o imite pe Fecioara Maria, Maica lui Hristos şi a Bisericii. Exemplul ei trebuie luat ca model: Maria este Maica noastră într-un sens care depăşeşte înţelesul terestru al cuvântului. Femeile care doresc să-şi îndeplinească cu adevărat misiunea lor în viaţă e necesar să păstreze viu în suflet acest exemplu viu al Maicii Domnului, încredinţându-se ei, punându-se sub protecţia ei. Femeia în familie este totodată asemenea Duhului Sfânt, Mângâietorul. Ea alină, ea mângâie, ea consolează“.
Legat de raportul dintre filosofie şi teologie, Edith Stein susţinea: „În timp ce filosofia, prin funcţiile sale specifice de cunoaştere, este destinată aprofundării necesităţilor şi posibilităţilor fiinţei, îi revine Teologiei sarcina de a constata şi mărturisi ceea ce Revelaţia divină ne comunică… Consideraţiile teologice şi cele filosofice, dacă sunt bine înţelese şi bine aplicate, nu trebuie să îşi facă concurenţă, ci, din contră, să se completeze şi să se îmbogăţească reciproc“.
Răul este învins doar prin asumarea suferinţei
Venirea la putere a lui Hitler în 1933 a adus o schimbare radicală pentru întreaga Europă. Soarta evreilor devenea incertă. Intrarea în acelaşi an a profesoarei de filosofie Stein ca soră carmelită în mănăstirea din Köln nu a însemnat fuga de realitatea unei persecuţii iminente. Dacă ar fi fost astfel, Edith avea posibilitatea plecării în America Latină, unde conaţionalii îi oferiseră, în aşteptarea unor timpuri mai bune, şansa continuării nestingherite a operei sale ştiinţifice. Ea a refuzat această opţiune şi a simţit persecuţia împotriva evreilor ca pe o prigoană adusă umanităţii lui Hristos. În urmarea lui Hristos, Theresa Benedicta a Croce (numele de maică al lui Edith Stein) a trăit posibilitatea învingerii răului prin bine, care se realizează nu prin evitarea suferinţei, ci prin asumarea ei în Crucea lui Hristos, în mod solidar cu şi pentru ceilalţi. După ce a trăit nouă ani în mănăstirea carmelitelor din Köln şi mai apoi din Echt, Olanda, monahia Theresa a mărturisit pe Hristos prin dăruirea de sine faţă de fraţii ei. Împreună cu sora sa, Rosa Stein, au fost ridicate de Gestapo la 2 august 1942 şi întemniţate la Amersfoort. Cinci zile mai târziu, ele au fost deportate împreună cu un mare număr de conaţionali în lagărul de exterminare de la Auschwitz din Polonia. După toate mărturiile, ziua de 9 august a însemnat sfârşitul ei pământesc în camera de gazare a lagărului.
▲
Aproapele este viaţa noastră
„Dragostea pentru cei din jurul nostru este măsura dragostei noastre faţă de Dumnezeu. Dar aceasta este cu totul diferită de iubirea firească, omenească, căci, prin iubire, suntem legaţi de cei de un sânge cu noi sau care ne sunt apropiaţi prin caracter sau prin interese. Ceilalţi ne sunt «străini», nu ne privesc, poate chiar ne sunt dezagreabili prin felul lor de a fi şi îi ţinem cât mai departe posibil de noi. Pentru creştin nu există «străin», «îndepărtat». Omul care stă în faţa noastră şi are nevoie de noi este întotdeauna «aproape». Indiferent dacă ne este părinte sau nu, dacă îl apreciem sau nu, dacă este demn moral sau nu, iubirea lui Hristos nu cunoaşte graniţe, nu încetează niciodată şi nu se ascunde în faţa urâţeniei sau a mizeriei. El a venit din dragoste pentru păcătoşi, nu pentru cei drepţi. În sensul său ultim, iubirea este dăruirea sinelui propriu şi unirea cu persoana iubită. Duhul Sfânt îl învăţă să cunoască iubirea pe cel ce împlineşte voia lui Dumnezeu. Căci, făcând ceea ce Dumnezeu îi cere, dăruindu-se total, el vede viaţa divină devenind propria sa viaţă interioară şi dacă intră în el însuşi Îl vede pe Dumnezeu în sine.“ (Edith Stein, „La puissance de la Croix“)
