Efrem Katunakiotul - părintele ascultării

Marele duhovnic şi părinte al Athosului, smeritul Efrem Katunakiotul, este, pentru mulţi dintre călugării Sfântului Munte, un model de vieţuire duhovnicească aghioritică. Ca unul dintre ucenicii instruiţi în calea monahismului de cunoscutul cuvios Iosif Spileotul, părintele Efrem a preferat isihia, liniştirea şi retragerea de lume, în locul funcţiei de egumen, retrăgându-se tot timpul în pustiul Katunakiei, unde a „crescut“ duhovniceşte mai mulţi ucenici. A fost şi este, pentru Muntele Athos, un adevărat stâlp al monahismului.

Bătrânul Efrem Katunakiotul s-a născut la data de 6 decembrie 1912, din părinţii Ioan şi Victoria Papanichita, purtând numele de botez Evanghel Ioan. Copilăria şi-a petrecut-o în satul natal Amvelohori, iar mai apoi, în localitatea Tiva. În anul 1930 a absolvit gimnaziul. Încă din copilărie, tânărul Evanghel frecventa biserica, monahii şi monahiile din jurul Tivei căutând permanent apropierea de Dumnezeu. Pentru a-şi găsi un rost în viaţă, tânărul Evanghel a dat mai multe examene, pentru ocuparea postului de poştaş, apoi la jandarmerie şi la şcoala de şoferi, însă nu a fost admis la nici una din ele.

Chemarea lui Hristos

La data de 14 septembrie 1933, tânărul Evanghel ajungea în pustiul Katunakiei, din Sfântul Munte Athos. Aici a fost sub ascultarea stareţului Efrem, care l-a pus adeseori la încercare spre a vedea dacă tânărul Evanghel este chemat pentru monahism. În Duminica a patra a Postului Mare al anului 1934, tânărul Evanghel este tuns rasofor, cu numele Longhin, iar un an mai târziu, la data de 28 ianuarie 1935, primeşte tunderea în monahism, sub numele Efrem. Pentru evlavia, râvna şi smerenia sa va fi hirotonit diacon, iar mai apoi preot, de către mitropolitul Gherman al Cicladelor, în 1936. Îl va întâlni mai apoi pe Iosif Spileotul, cu care va lega o frumoasă prietenie. S-a îmbolnăvit de tuberculoză, însă s-a vindecat, fiind îngrijit de bătrânul Iosif. A întâlnit în Sf. Munte mulţi monahi duhovniceşti, precum monahul Nichifor, Iosif şi Procopie. A avut parte de bucuria de-aşi vedea propriul tată tuns ca monah, sub numele de Iov, iar mama făcută schimonahie chiar pe patul de moarte. A „crescut“ duhovniceşte trei monahi, pe care tot timpul îi îndemna la pocăinţă, ascultare şi smerenie, ca pietre de bază a vieţii monahale. Adeseori, unea teoria cu fapta, pentru ca ea să fie şi mai puternică. Tot timpul său era preocupat de rugăciune şi de rucodelie. A primit de la Dumnezeu numeroase daruri. În 1981, Marea Lavră din Athos l-a cerut ca egumen pe bătrânul Efrem, dar el a refuzat, socotind că Dumnezeu a hotărât ca el să nu meargă acolo. Odată cu trecerea timpului, starea de sănătate a bătrânului Efrem a început să se înrăutăţească. În noiembrie 1996, o comoţie cerebrală l-a imobilizat la pat, având ca urmare şi imposibilitatea de a vorbi şi de a înghiţi. Vrednicul monah Efrem a plecat la cele veşnice în data de 14/27 ianuarie 1998.

Pruncul nedorit, sfântul de mâine

În perioada în care s-a născut marele ascet Efrem Katunakiotul, Grecia era extrem de săracă. Familia celui ce avea mai târziu să ajungă ieromonah în Athos, nu făcea abatere de la sărăcia ce predomina atunci. Mama lui Efrem, pe nume Victoria, va mărturisi mai târziu că nu şi-a dorit pruncul Evanghel, din simplul motiv că nu se înţelegea cu socrii, iar soţul ei era plecat în războaiele balcanice. Mult mai târziu, când fiul ei va ajunge monah în Athos, ea mărturisea cu dragoste şi cu sinceritate: „Eu, proasta, am vrut atunci să moară acest copil, în timp ce el mă va mântui şi pe mine cu viaţa şi cu rugăciunile lui“. Pe patul de moarte, Victoria Papanichita va fi tunsă în monahism. După moartea sa, membrii familiei, precum şi monahia care a luat-o sub mantie şi a pregătit-o pentru înmormântare au declarat că au simţit miros ca de mir izvorând din trupul mamei avvei Efrem.

În viaţa sa, bătrânul Efrem a povestit ucenicilor săi despre vizita neaşteptată a Sfântului Teodor. Astfel, el mărturisea că odată a fost cuprins de durerile de mijloc, din cauza muncilor fizice pe care le practica. Dintr-odată, ca printr-o minune, a povestit bătrânul Efrem că un tânăr l-a ajutat să care buştenii de plop, folosiţi pentru fabricarea peceţilor pentru prescură. Apoi, acel tânăr care l-a ajutat a dispărut într-o clipită, nu înainte de a-i spune că este Teodor. Întreaga sa viaţă, monahul Efrem s-a întrebat care dintre cei doi Sfinţi Teodor l-a ajutat: Teodor Tiron sau Teodor Stratilat?

Monahul Efrem Katunakiotul nu a fost un scriitor, ci un ascet, un vas ales care a căutat permanent drumul Crucii şi al Învierii. Ceea ce ni s-a păstrat de la el sunt anumite scrisori (epistole), trimise persoanelor apropiate de sufletul său, prin care tot timpul îndemna la lăsarea omului în voia lui Dumnezeu. Interesant că în orice formulă de adresare din aceste scrisori se regăsea cuvântul „iubire“: „sufleţelul meu iubit“, „mult iubita mea soră E.“, „iubitul meu fiu în Hristos“, „sufleţelul meu iubit, fratele meu H.“ etc. De observat, aşadar, mesajul dragostei pe care-l propovăduia smeritul Efrem, împlinind ceea ce însuşi el mărturisea în Liturghie: „Să ne iubim unii pe alţii...“.

Relaţia de prietenie dintre avva Iosif Sihastrul şi Efrem Katunakiotul a început după hirotonia în preot al celui din urmă. Avva Iosif l-a chemat să slujească cu el Sfânta Liturghie la chilia de la Sfântul Vasile. Într-o seară, monahul Efrem i-a destănuit cuviosului Iosif trei stări duhovniceşti pe care le avuse. La finalul acestei mărturisiri, bătrânul Iosif i-a declarat: „Tu mă căutai pe mine şi eu pe tine!“. În zilele de marţi, joi, sâmbătă şi duminică săvârşea Sfânta Liturghie alături de părintele Iosif, pe care l-a iubit şi l-a admirat atât de mult.

Puterea ascultării

La slujba tunderii în monahism, unul dintre cele trei voturi care se depun este cel al ascultării necondiţionate, ca o condiţie esenţială pentru deprinderea vieţii duhovniceşti. Stând în preajma vestitului Iosif Spileotul (numit şi Sihastrul), bătrânul Efrem Katunakiotul îi învaţă permanent pe tinerii monahi, şi nu numai, despre importanţa ascultării de cineva, aşa cum copiii ascultă de părinţi, cei mici de cei mari etc. Iată ce cuvinte adresa monahilor: „Ascultarea faţă de duhovnic le va aduce pe toate. Ascultarea va aduce harul. Cea mai mică neascultare alungă harul. Duhovnicul este, oarecum, în locul lui Dumnezeu. Orice spune duhovnicul e ca din gura lui Dumnezeu. Să-l ai pe duhovnic ca pe Chipul lui Dumnezeu. Toate patimile, puţin câte puţin, se vindecă prin ascultare. Nu mântuie nici preoţia, nici postul, nici asceza, ci doar ascultarea de duhovnic… Ascultarea face minuni: ascultarea va aduce toate harismele. Prin ascultare, Hristos dă rugăciunea. Nu ne mântuie rugăciunea; ci ascultarea de duhovnic ne mântuie“.

Despre portretul moral şi duhovnicesc al acestui mare ascet, mulţi contemporani - monahi din Athos şi simpli oameni care l-au cunoscut în viaţa lor - ne dau mărturii. Iată cum îl descrie ieromonahul Iosif Aghioritul, care l-a cunoscut foarte bine: „Atunci când mă aflam la înmormântarea lui, mi se părea că văd înaintea mea un Cuvios aparţinând de acum cetei părinţilor aghioriţi şi I-am mulţumit lui Dumnezeu şi stareţului că m-a iubit şi a pecetluit viaţa mea cu cea a lui... Pământul-mamă s-a sfinţit prin primirea lui, iar de primirea sfântului său suflet s-a bucurat ceata tuturor cuvioşilor, care au strălucit în nevoinţă... pentru a sărbători acest Cuvios împreună cu Cuvioşii. Iar nouă ne-a lăsat ca amintire pilda vieţii sale virtuoase, o viaţă de monah aghiorit, precum şi amintirea nostalgică a cinstitului său chip“.