„Sfânta Mănăstire a domniei mele, nou zidită, care se cheamă Bârnova, unde este hramul Sfântului şi slăvitului mucenic Ioan cel Nou“.
Loc al întâlnirii omului cu Dumnezeu şi spaţiu al comuniunii euharistice, o biserică se zideşte prin dragostea credincioşilor, ale căror nume vor rămâne veşnic legate de sfântul aşezământ. Ctitorul împlineşte, în sine, vocaţia primordială a omului, asemănarea cu Dumnezeu Creatorul. În rânduiala sfinţirii bisericii se exprimă tocmai acest adevăr: „Această Casă, Tatăl a zidit-o, această Casă, Fiul a întărit-o, această Casă, Duhul Sfânt a înnoit-o, a luminat-o, a sfinţit-o şi a sfinţit sufletele noastre“. Deci, o biserică este zidită de Sfânta Treime - prin mâinile şi darurile credincioşilor.
Într-o societate ai cărei creştini cred că se construiesc prea multe biserici, într-o ideologie deja fixată pe ideea că este foarte greu, aproape imposibil, dar şi inutil să mai ridici o biserică, la ce ar trebui să se gândească ctitorii contemporani? Un posibil răspuns merge spre trecut, când, în vreme de războaie şi de grele încercări pentru întreaga ţară, s-au ridicat cele mai frumoase biserici - comori cu care astăzi ne lăudăm.
Un exemplu grăitor este cel al domnitorului martir Miron Barnovschi. În puţinii ani de domnie, în vremuri tulburi, în care se plătea un tribut înrobitor Porţii, atunci când tătarii şi cazacii apăreau de nicăieri, el a ridicat şi a finalizat şapte comori ale Ortodoxiei. Aşa mărturiseşte şi cronicarul: „Mănăstiri şi beserici câte au făcutu, aşea în scurtă vreme, nice unu domnu n-au făcutu. Făcut-sau alţi domni şi mai multe, iară cu mai îndelungate vremi, în 40 de ani unii, alţii în 20 de ani, iară elu în trei ani. Mănăstirea din Iaşi ce-i zice Sfânta Maria Barnovschi, Hangii la munte şi Dragomirna la Suceava. Le-a săvârşit şi a urzit şi Mănăstirea Bârnova pe numele său în codrii lângă Iaşi şi a istovit şi biserica cea mare din Liov unde şi chipul lui este scris. Era un domn blând şi cucernic şi şedea nopţi întregi în genunchi la rugăciune“.
Sfânta mănăstire „cea pre numele său“
Documentele medievale privitoare la capitala Moldovei amintesc despre codrii seculari de care era înconjurată. Din cele mai vechi timpuri şi până la începutul perioadei moderne a existat o pădure deasă, pe care cronicile şi documentele arhivistice o pomenesc ca fiind Codrii Iaşilor. Astăzi, din păcate, doar o mică parte a acelei păduri mai există.
În liniştea pădurii, nu foarte departe de zgomotoasa capitală, domnitorul Miron Barnovschi şi-a căutat un loc de retragere şi meditaţie. Probabil că a participat, în repetate rânduri, vara, la răcoarea codrului, la slujbele ţinute într-o bisericuţă ce exista deja. În anul 1626, el a pus aici temelia unei biserici de piatră. Denumirea mănăstirii în construcţie, zidită „pre numele său“ de Bârnova, cum afirma cronicarul Miron Costin, se leagă limpede de numele adevărat al ctitorului: Bărnov. Bunicul de pe tată al lui Vodă Miron Barnovschi, hatmanul lui Despot Vodă, purta numele de Bărnov. Acesta îşi luase numele de la satul său Bârnova, de lângă Suceava. Fiul hatmanului, Dumitru, şi el în tinereţe Bărnov, a plecat în Polonia, la studii. Acolo, şi-a schimbat numele moldovenesc în Barnovschi.
Zbuciumata istorie a ctitoriei
Localizarea în timp a Mănăstirii Bârnova începe în jurul anului 1603, când Ieremia Movilă a ridicat o biserică din lemn, având hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Înşiruind realizările domnitorului Miron Barnovschi pe plan bisericesc, cronicarul Miron Costin adaugă „aşijdere şi Bârnova, lângă Iaşi, care apoi au fârşit-oă Dabije-vodă“. Apoi, cronicarul umanist a subliniat că „au urdzit şi Bârnova pre numele său, supt dealul Pietrăria lângă Iaşi“.
Domnitorul Miron Barnovschi aminteşte în testament: „Mănăstioara cea din lemn s-a facut întaiu, să aibă aceşti boieri a o socoti şi a o întări“. Date autentice de atestare sunt cele regăsite în hrisovul domnesc, scris la Iaşi, în ziua de 11 noiembrie 1628: „Io Miron Barnovschi Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţarii Moldovei. Iată au venit înaintea domniei mele şi înaintea tuturor boierilor domniei mele, mari şi mici, sluga domniei mele, Dima călăraş de Ţarigrad, de bună voia lui, nesilit de nimeni, nici asuprit şi au vândut dreapta sa ocina şi vie, cu crame şi cu grădini şi cu îngrădire şi cu tot venitul. Aceea am vândut-o rugătorilor domniei mele, călugărilor de la Sfânta Mănăstire a domniei mele, nou zidită, care se cheamă Bârnova, unde este hramul Sfântului şi slăvitului mucenic Ioan cel Nou… S-a înscris în Iaşi, în anul 7137 (1628), noiembrie, 11 zile. Însuşi domnul a poruncit, Barnovschi Voievod“.
Anul 1629 a însemnat începutul vremurilor de pribegie şi de amărăciune pentru domnitorul Miron Barnovschi. Mazilit şi fugar în Polonia, acesta nu şi-a uitat biserica încă neterminată. Revenit la tron pentru o scurtă perioadă, în anul 1633, el a continuat lucrările care se pare că ajunseseră până la acoperiş. Însă, nu a avut cinstea de a vedea desăvârşită opera, pentru că a fost arestat şi executat prin decapitare la Constantinopol, în ziua de 2 iulie 1633.
În timpul detenţiei, Miron Vodă şi-a redactat testamentul, în care arăta că „Sfânta Monastire Bârnova, care este începută de noi vedem că, după vremuri ce stătură, că alt nime nu va putea să o săvârşească, numai putere domnească. Pentru aceea de va alege Dumnezeu un domn creştin, ca acela să săvârşească, Dumnezeu să-i vie într-ajutor. Monastirea cea de lemn ce s-au făcut întâiu, să aibă aceşti boieri a o socoti şi întări“.
Dabija Vodă, Dafina Doamna şi Grigore Ghica - continuatorii lui Barnovschi
Domnitorul Eustratie Dabija (1661-1665) şi Dafina Doamna sunt cei care au meritul de a îndeplini prevederea din testamentul lui Miron Barnovschi. Ei au preluat, pe cheltuiala lor, finalizarea construirii Mănăstirii Bârnova şi au înzestrat-o cu odoare de preţ: cărţi de cult, icoane şi candele. Dabija Vodă a murit în anul 1666 şi a fost înmormântat în biserica a cărei construcţie o finalizase.
În anul 1678, doamna Dafina Dabija a oferit Mănăstirii Bârnova, acolo unde era înmormântat soţul ei, mai multe daruri. Ea a arătat că acest aşezământ, început de către Miron Barnovschi, dar neterminat, a rămas în această stare „până la vreme domniei Mariei Sale răposatul mieu domn, ce scris mai sus, lui Evastratie Dabija vodă, carile dimpreună şi cu noi, dintru bună dumnezeiască îndemnare apucându-ne, am zidit biserica până în desăvârşitu, iar cu alte, câte să cade sfintei mănăstiri podoabe şi aşezături fiind de l-au apucare moarte, n-au apucat să o împodobească şi să o temeeze, ce noi în vieaţa noastră, când am avut vreme, am nevoit şi am împodobit şi o am întemeiată după putinţă cu de toate, câte trebuiescu unii sfintii mânăstirii“.
În anul 1728, domnitorul Grigore al II-lea Ghica s-a mutat vremelnic, împreună cu toată curtea sa, la Bârnova, spre a se feri din calea epidemiei de friguri. Cronica Ghiculeştilor ne spune că domnitorul a făcut aici diverse amenajări, a refăcut clădirile din incintă, care erau degradate complet şi a înălţat zid de împrejmuire, prevăzut cu creneluri şi foişor de pază.
Cetate de naştere a muzicii psaltice de tradiţie românească
În acest cadru creat de iubitorul de biserici Miron Barnovschi, s-a plămădit şi o altă comoară - muzica liturgică de tradiţie românească. Secolul al XVIII-lea a fost dominat, în acest domeniu, de mari personalităţi ale muzicii psaltice, care propovăduiau, însă, ceva străin de cultura românească. În acest context, două sunt personalităţile care au avut curajul să cânte şi să compună româneşte: Anton Pann şi ieromonahul Macarie, ambii din Ţara Românească.
Este foarte puţin cunoscut faptul că, pentru o perioadă de timp, Macarie chiar a locuit în Moldova şi a fost egumenul Mănăstirii Bârnova. Opera sa, cumulând 2.000 de cântări traduse şi aproximativ 150 de creaţii originale, este legată de această mănăstire. Theoretikonul, Anastasimatarul şi Irmologhionul, apărute la Viena, în anul 1823, au fost gândite şi aşternute pe hârtie în perioada de regăsire şi linişte de la Bârnova. Astfel, dacă astăzi ne bucurăm de o muzică liturgică în limba română, este şi meritul Mănăstirii Bârnova.
Iar acesta este doar unul dintre meritele unei mănăstiri de lângă Iaşi. Atât de aproape de oraş. Atât de departe de tot freamătul urbei. Şi atât de aproape de Dumnezeu!
