Biserica noastră aduce pe 2 iulie cinstire unuia dintre cei mai cunoscuţi sfinţi ai săi. Conducător drept şi viteaz, luptător neînfricat pentru apărarea neamului şi a credinţei, creştin blând şi smerit, Sfântul Voievod Ştefan cel Mare este elogiat de sinaxarele Bisericii şi de cărţile de istorie.
Cine dintre fiii Ţărilor Române nu a auzit de voievodul cu nume de martir? Cine nu cunoaşte vitejia, curajul şi faptele de arme ale lui Ştefan? Dar, mai ales, cine nu a fost mişcat măcar o dată de smerenia, credinţa şi iubirea de Dumnezeu ale domnului muşatin?
Deşi al treilea cu acest nume între voievozii Ţării Moldovei, sfântul pomenit astăzi este singurul consemnat cu titulatura de „cel Mare” în analele istoriei ţinutului românesc dintre Siret şi Nistru. Măreţia Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt nu se datorează nici staturii sale fizice impresionante, nici bogăţiei, nici anturajului său, ci faptului că nimeni înaintea lui şi nici după el nu a săvârşit fapte la fel de măreţe.
Credinţa cu care mergea în bătălii, curajul cu care şi-a apărat ţara şi supuşii, smerenia cu care întâmpina victoria sau înfrângerea, dar peste toate râvna pentru Hristos l-au determinat pe Papa Sixt al 4-lea să îl numească pe Ştefan cel Mare, într-o bulă din 13 ianuarie 1477, „adevărat atlet al credinţei creştine”. Deşi această titulatură nu e unică, ea fiind acordată şi cu alte ocazii de către episcopii Romei conducătorilor care luptau împotriva duşmanilor Bisericii, pentru poporul evlavios, numirea lui Ştefan în acest fel a fost şi este o confirmare a ceea ce au crezut mereu. Iar această credinţă este exemplificată, poate, cel mai bine de troparul care se cântă în fiecare an în ziua marelui voievod, compoziţie care surprinde foarte inspirat coordonatele esenţiale ale profilului unui „atlet al lui Hristos”.
După cum arătam anterior, Sfântul Voievod Ştefan este singurul domn al Moldovei cunoscut cu titulatura de „cel Mare”, acest lucru datorându-se modului în care a ştiut să îşi conducă supuşii pentru propăşirea ţării şi apărarea credinţei strămoşilor şi a pământului patriei.
Geniul său militar, jertfelnicia oştenilor, dar mai ales credinţa şi nădejdea domnitorului în ajutorul lui Dumnezeu au făcut ca ţara Moldovei, pe care a condus-o 47 de ani, să nu se plece în faţa nici unui popor străin. Ştefan a ştiut să gestioneze atât victoriile, cât şi înfrângerile militare în cel mai smerit mod, considerând atât reuşitele, cât şi eşecurile de pe câmpul de bătălie ca împliniri ale voii lui Dumnezeu.
În acest sens, domnul scria principilor creştini, după victoria de la Podul Înalt: „Cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva dușmanilor creștinătății, i-am biruit și i-am călcat în picioare, și pe toți i-am trecut sub ascuțișul sabiei noastre; pentru care lucru, lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru”, iar după înfrângerea de la Valea Albă (1476) mărturisea smerit principelui veneţian: „Socotesc că a fost voia lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcatele mele; și lăudat să fie numele Lui”.
Din acest motiv, înțelepciunea populară a surprins năzuinţa domnitorului de apărare şi transmitere nealterată a credinţei şi a teritoriului patriei într-o strofă a unei cunoscute compoziţii lirice: „Eu vă las în grija mare/ A lui Dumnezeu Cel sfânt/ Să staţi strajă la hotare/ Să păziţi acest pământ!”, precum şi nemuritoarele cuvinte ale domnitorului păstrate în opera „Apus de soare”, a lui Delavrancea: „Tineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până la adânci bătrâneţe, că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri şi-a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor“.
Mare ctititor de locaşuri sfinte
Poate cel mai cunoscut aspect al domniei Marelui Ştefan este acela al ctitoririi de biserici şi mănăstiri după fiecare bătălie a sa. Cronicarul Grigore Ureche pomeneşte de 44 de ctitorii ale domnului şi de obiceiul de a construi locaşuri de închinare fie că ieşea biruitor, ca smerit, dar şi ofrandă adusă lui Dumnezeu pentru ajutorul oferit oştenilor săi, fie că era învins, în semn de penitenţă şi spre pomenirea tuturor celor care s-au jertfit pe câmpul de bătălie.
Deşi nu era o practică neobişnuită a vremii, toţi domnitorii şi mulţi dintre boieri ctitorind sfinte locaşuri, cazul lui Ştefan este unul aparte. Preocuparea lui pentru bunăstarea Bisericii a fost o grijă constantă pe tot parcursul domniei sale. Pe lângă ctitoriile sale pe care le-a înzestrat cu toate cele necesare cultului, numeroasele danii pentru consolidarea şi înfrumuseţarea altor biserici şi mănăstiri din ţară sau de la Muntele Athos dau mărturie edificatoare în acest sens.
Poporul dreptcredincios a avut dintotdeauna evlavie la Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, mormântul lui fiind loc de pelerinaj chiar de la îngroparea sa. Virtuţile care i-au marcat domnia, credinţa, nădejdea şi iubirea de Dumnezeu, dar şi dreptatea, curajul şi iubirea de ţară au făcut ca el să fie considerat sfânt între supuşii săi, după cum menţionează o cronică poloneză din secolul al 16-lea: „Din cauza nespusei lui vitejii, îl socotesc ca sfânt”. O altă dovadă a evlaviei locale fiind, după cum nota Mihail Sadoveanu, grija vieţuitorilor Mănăstirii Putna ca la mormântul „unde Măria Sa singur şi-a aşezat piatra cu inscripţie între flori de acantă, să nu se stingă nici o clipă candela aprinsă în iulie 1504”.
Apreciind această evlavie populară, la 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât „ca de acum înainte și până la sfârșitul veacurilor, Voievodul Ștefan cel Mare al Moldovei să fie pomenit laolaltă cu bărbații cei cuvioși și sfinți ai Bisericii, cinstindu-se cu slujbe și cântări de laudă în ziua de 2 iulie, fiind înscris în sinaxar, cărțile de cult și calendarul Bisericii noastre cu numele «Dreptcredinciosul Voievod Ștefan cel Mare şi Sfânt»”.
Atletul lui Hristos, Voievodul Ştefan cel Mare, adună şi astăzi toată suflarea Moldovei în jurul mormântului său de la Putna. În ziua lui de pomenire, curtea mănăstirii şi dealurile dimprejur sunt neîncăpătoare pentru miile de pelerini care vin să-şi cinstească înaintaşul care a luptat cu toată fiinţa sa ca pe aceste meleaguri să se aducă închinare Adevăratului Dumnezeu în dulcele grai românesc.
Lângă piatra funerară de pe mormântul său, pe care nimeni nu a îndrăznit să o „completeze” cu data exactă a trecerii sale la Domnul şi numărul anilor de domnie, am putea adăuga o „nota bene”, mottoul vieţii şi domniei Binecredinciosului Voievod: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit” (2 Tim. 4, 7).
