Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Regionale Oltenia Biserica „Sfântul Gheorghe Vechi”, o istorie plină de frumuseţe

Biserica „Sfântul Gheorghe Vechi”, o istorie plină de frumuseţe

Un articol de: Diac. Mihnea Bălteanu - 01 Aug, 2019

Biserica „Sfântul Gheorghe Vechi”, situată în prezent pe strada Arieş, este a treia ca vechime dintre bisericile construite din zid în Craiova. Într-un document din 1838, „Delă pentru mănăstirile şi bisericile câte sunt în cuprinsul plăşii Jiului şi de cine sunt zidite”, se precizează că această biserică a fost construită „de răposatu Ştefan Monahu şi fiul său Gheorghe Botea”. Acelaşi document menţionează că „la 1777 s-au preînnoit de răposaţii Ioan Carabet şi Marin Giugulin zet Gheorghe Botea şi Coandă sin Gheorghe Botea şi Andrei sin Gheorghe Botea, precum şi de alte ajutoare”. 

Pisania actuală, a cărei dată exactă cade în lacună, a fost aşezată cel mai probabil în 1777, atunci când biserica a fost reclădită „din temelie” de urmaşii ctitorilor şi un grup de negustori bogaţi ai Craiovei, cărora li se adaugă şi boierul Ioan Brăiloiu. Textul acesteia este următorul: „Cu ajutorul Sfintei şi de viaţă făcătoare Troiţă, această sf[ă]ntă mănăstire unde să prăznueşte şi să cinsteşte hramul Sfântului Ioanu Botezetoriul şi Sfântului Marele Mucenicu Gheorghe, este zidită dinu temelie de dumnialui jupan Ionu, proinu staroste i dumnealor jupanu Marinu, jupanu Coandă, jupanu Andrei Broteşti i jupan Ionu Brăiloiu vel sluger i jupanu Vladu, jupanu Marinu, jupan Dumitru, jupan Grigore, Hagi Constandinu, jupanu Crăciunu, jupanu Iordachie, jupanu Dumitru, jupan Ion rachier, jupanu Mihai, jupanu Ionu Braneţu, jupan Ionu, jupan Manolea, Andrei Chiurcibaş, jupan Enache, jupan Gheorghe rachier, Alexe Becheanu [...]”.

O colaborare de suflet

Din cele două documente de mai sus se poate observa că biserica a fost întemeiată ca mănăstire de un personaj care se călugărise mai târziu şi care, ca şi monahul Dositei (Dumitraşcu) Brăiloiu, are familie şi moştenitori din viaţa de mirean. Lista protoieriei îi menţionează doar pe el şi pe fiul său. Este interesantă ordinea în care sunt enumeraţi cei care au realizat rezidirea din 1777. Atât în lista protoieriei, cât şi în pisanie, mai întâi este amintit Ioan (Ionu), starostele breslei de negustori din care ctitorii făceau parte. Apoi sunt menţionaţi urmaşii ctitorilor, mai precis ai lui Gheorghe Botea: mai întâi ginerele său, Marin Ciugulin, apoi doi fii, Coandă şi Andrei. Restul celor care au participat la construcţia din 1777 sunt menţionaţi doar în pisanie, iar dintre aceştia primul apare marele sluger Ioan Brăiloiu, apoi alţi membri ai breslei. 

Documentele de mai sus ilustrează o situaţie care se întâlneşte şi în alte cazuri de întemeiere de locaşe de cult contemporane. Breslele negustoreşti atrag în acţiunile lor de ctitorire de biserici membri ai clasei boiereşti, categorie socială superioară negustorilor. Prin această acţiune, membrii breslelor nu îşi asigură doar prestigiul, prin alăturarea unor înalţi dregători la eforturile lor, dar obţin şi o sporire a finanţării din partea boierului implicat. În cazul Bisericii „Sfântul Gheorghe Vechi” se poate presupune că Ioan Brăiloiu, dregător de rangul I, a fost cointeresat în ctitorirea unui oăcaş de cult cu hramul sfântului său patron. În pisanie se spune că biserica avea la data reconstrucţiei două hramuri: Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfântul Gheorghe. Acesta din urmă a fost fără îndoială stabilit încă de la fondarea din 1730, unul dintre ctitori purtând numele Marelui Mucenic. Dar este posibil ca celălalt hram să fi fost hotărât cu ocazia reconstrucţiei, în cinstea starostelui breslei şi a slugerului Brăiloiu, care poartă amândoi numele Înaintemergătorului. Dacă aşa au stat lucrurile, ar mai fi de observat şi faptul că, în semn de preţuire pentru cei doi, hramul Sfântului Ioan Botezătorul a fost menţionat în pisanie înaintea celui stabilit în cinstea primului ctitor.

Ioan Brăiloiu şi ascendenţa sa boierească

Marele sluger (la acea dată) Ioan Brăiloiu este oarecum dificil de plasat în genealogia familiei sale. Descendenţa sa este foarte bine cunoscută, el fiind tatăl logofătului Cornea, al lui Constantin şi Dumitrache Brăiloiu, ctitorii bisericii de la Negoieşti-Gorj. Ascendenţa sa ridică încă unele probleme. Octav George Lecca consideră că Ioan (Ioniţă) este fiul lui Matei, deci nepotul marelui ban. Nicolae Iorga îl consideră însă „din ramura Barbului”, fără să excludă nici posibilitatea ca Ioan să fie „poate un fiu al lui Constantin”, deci tot nepot al Banului Cornea. În sfârşit, Marcel Romanescu îl consideră fiul lui Cornea (II), fiul marelui ban. Această ultimă opinie, cea mai plauzibilă, o regăsim şi în arborele genealogic alcătuit de Mihai D. Sturdza. Mihai Sorin Rădulescu, subliniind absenţa unui document cert în acest sens, păstrează o normală prudenţă. 

Ioan Brăiloiu se află printre boierii exilaţi de Nicolae Mavrogheni, în timpul războiului ruso-austro-turc din 1787-1792. A fost căsătorit de două ori: prima dată cu Marica, fiica lui Barbu Otetelişanu. Cea de-a doua soţie, Bălaşa, trăia încă în 1802, atunci când apare ca fiind refugiată la Câineni, pe Valea Oltului, din cauza raidurilor „cârjaliilor” turci. La data de 27 aprilie 1800 era deja decedat. 

Mare stolnic, ctitor de biserici

Cariera sa şi modul în care sunt menţionate funcţiile nobilului ctitor, situaţia pe care ne-o fac cunoscută documentele de­spre Ioan Brăiloiu reflectă pe deplin schimbările petrecute în evoluţia clasei boiereşti în secolul al XVIII-lea. La origine, nobilimea medievală în Ţara Românească era o nobilime funciară, ca şi în celelalte ţări europene. Rangul era deci legat de proprietatea asupra pământului. Unii dintre boieri ocupau însă şi funcţii în stat, dregătorii. Treptat, „boieria”, apartenenţa la clasa nobiliară, devine tot mai mult legată de exercitarea unei dregătorii, iar terminologia reflectă acest fenomen: în secolul al XVII-lea, dregătorii sunt numiţi tot mai frecvent boieri, iar în a doua jumătate a acestui secol termenul de boier îl înlocuieşte pe cel de dregător, iar noţiunea de boierie devine sinonimă cu aceea de dregătorie. Reforma din 1741 a lui Constantin Mavrocordat aduce schimbări profunde în instituţiile nobiliare. De acum, „dregătoria, iar nu moşia, devine criteriul nobleţii” (Constantin C. Giurescu). Apar funcţii noi, iar pentru a mulţumi pe cât mai mulţi, funcţiile îşi schimbau foarte des titularii. Boieri vor fi doar cei care ocupă o funcţie; tot în urma reformei, boierii sunt împărţiţi în două clase, iar funcţiile sunt de acum remunerate. Clasa I cuprinde boierii mari sau veliţi, de la marele ban până la clucerul za arie. Clasa a II-a cuprinde restul dregătorilor. În ultimii ani ai epocii fanariote, la începutul secolului al XIX-lea, în timpul lui Dionisie Fotino, apar cinci clase: clasa I de la marele ban la marele agă; clasa a II-a de la clucerul cel mare până la comisul cel mare; clasa a III-a de la serdarul cel mare până la clucerul de arie; clasa a IV-a de la logofătul de divan până la portarul al II-lea; clasa a V-a de la vistierul al treilea până la zapciii de divan. Se observă că în principiu cele două clase ale lui Constantin Mavrocordat au fost subîmpărţite, termenul de veliţi se putea aplica acum pentru boierii din primele trei clase, fiind oarecum golit de conţinut.

Sfântul locaş, de-a lungul timpului

În urma cutremurului din 1838, ctitoria boierului Brăiloiu a suferit doar daune superficiale, descrise astfel: „La Biserica Sfântul Gheorghe Vechi au căzut puţină tencuială din stâlpii de afară”. În timp însă, starea clădirii s-a degradat, catagrafia din 1854 consemnând că „biserica pe dinăuntru şi pe dinafară este veche”.

În anul 1864 i s-a făcut o reparaţie prin care s-a demolat turnul de zid, iar acesta a fost înlocuit cu unul din scândură, aşa cum s-a întâmplat cu aproape toate bisericile craiovene construite cu un veac mai înainte. Clopotniţa de zid a fost dărâmată şi ea la 1889, aşa cum s-a întâmplat şi la Biserica „Sfântul Ilie”. Între anii 1920-1921, biserica a fost restaurată, redându-i-se forma veche, sub conducerea arhitectului I. Trajanescu. Turnul din scândură a fost înlocuit cu unul din cărămidă, s-au degajat stâlpii pridvorului, acesta rămânând însă închis în continuare, în aceeaşi stare aflându-se şi în prezent. În exterior, i s-a redat caracterul stilului brâncovenesc, avut iniţial. În 1937-1939, pictura bisericii a fost curăţată de pictorul preot Constantin Bârneanu şi zugravul Gheorghe Vlad. Momentan, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, sfântul locaş a intrat într-un amplu proces de restaurare şi consolidare.