Strigătele din burta mamei ale copiilor de cenuşă

În România zilelor noastre, fetuşii de până la 24 de săptămâni, morţi în uter, nu pot fi îngropaţi, deoarece, din punct de vedere legal, ei nu există. Primăriile refuză să elibereze certificate de deces (în lipsa certificatelor de naştere) şi autorizaţii de înhumare, şi de aici drama părinţilor care doresc să-şi îngroape copiii morţi înainte de naştere. Din cauza vidului legislativ, aceste fiinţe nevinovate, unele iubite de părinţi, altele nu, sunt considerate "deşeuri biologice", ca atare, sunt incinerate împreună cu alte "deşeuri" ale blocului operator. Aşadar, trăim într-o societate în care demnitatea umană este condiţionată de o lege făcută de oameni, care întârzie să apară, cutremurător, în defavoarea lor. Cine dă oamenilor puterea de a decide dreptul la viaţă, la demnitate, al unui alt om? Cât de obiectivi putem fi în acest sens, atât timp cât nouă, celor vii, nu ni s-a refuzat dreptul de a ne naşte? Şi dacă ni s-ar fi refuzat?

Lipsa unui mormânt pentru pruncii lor - acesta este unul din marile regrete ale mamelor care îşi plâng neîncetat copiii născuţi morţi. Asemenea femeilor care îşi strigă durerea prin intermediul Organizaţiei EMMA (fondată de Bianca Brad din dorinţa, spune dumneaei, "de a oferi alinare tuturor celor care au trecut şi vor trece printr-o dramă asemănătoare cu a mea"), alte câteva mii de mame, din întreaga ţară, la care se adaugă şi taţii micuţilor, trăiesc una din cele mai traumatice experienţe psihice şi sufleteşti prin care le este dat să treacă ca părinţi. Aceşti oameni nu vorbesc despre tragedia care îi marchează pe viaţă. Nu mai au putere. Preferă să închidă în ei rana şi deseori devin depresivi. Din păcate, în România nu există un statut legal al fătului, şi de aici lipsa de informaţii, a consilierii şi a susţinerii acordate părinţilor.

Confuzie

Suferinţa înăbuşită a părinţilor ai căror copii s-au grăbit să plece din această lume, suferinţă pe care mulţi dintre noi ne facem că nu o vedem, porneşte de la discuţiile referitoare la recunoaşterea umanităţii copilului. De când începe viaţa? Când avem de-a face cu un om? Când este recunoscut statutul de persoană legală a fătului? Sunt câteva dintre întrebările antrenate la noi, şi în toată lumea, între adepţii pro viaţă şi cei anti-viaţă. Din nefericire, în România, astfel de dezbateri, menite să clarifice situaţia, sunt prea puţine, fără rezultate concrete şi deseori confuze. Dincolo de lipsa de informaţii referitoare la acest subiect, asupra noastră, a indivizilor acestei societăţi, planează o mare vină cauzată de lipsă de solidaritate, iniţiativă şi implicare.

Biserica Ortodoxă recunoaşte omul din momentul conceperii. "Din punctul de vedere al învăţăturii de credinţă ortodoxă, omul este persoană din momentul conceperii. Dacă legea românească, şi nu numai, prevede că de la 24 de săptămâni pruncul este om, aceasta este o greşeală din punct de vedere teologic. În momentul conceperii, Dumnezeu face această minune a unirii materiei cu sufletul, şi putem vorbi de o fiinţă umană, cu trup în formare (chiar dacă este în fază incipientă, embrionară), şi suflet, care este partea nemuritoare a fiinţei umane", spune Preasfinţitul Ciprian Câmpineanul, Episcop-vicar patriarhal, preşedinte al Consiliului etico-juridic al Patriarhiei Române.

Alte voci susţin că viaţa există din clipa în care inima fătului începe să bată. Unii spun că viaţa se formează de la 17 săptămâni, iar alţii consideră că darul cel nepreţuit îl primim de la 24 de săptămâni.

Oameni contra oameni

Concret, medicii români recunosc persoana din a 24-a săptămână de sarcină, deoarece, începând cu această dată, fătul este potenţial viabil (poate avea şanse de supravieţuire) în mediul extrauterin, dată fiind aparatura medicală de care dispunem momentan. După definiţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS) din 1977, un copil poate fi declarat viabil în condiţiile în care este mai mare de 22 de săptămâni sau cântăreşte peste 500 de grame. În prezent, legislaţia românească recunoaşte fătul ca persoană din momentul în care are certificat de naştere, ca urmare a declarării sale la Starea civilă, dar nici o lege românească nu recunoaşte, şi nu a recunoscut vreodată, statutul juridic al copilului născut mort până la 24 de săptămâni. De ce? "Medicii şi juriştii atei nu vor fi deloc încântaţi să acorde un drept la înhumare copiilor morţi în uter, pentru că astfel ar trebui să recunoască drepturile copilului din uter în general, ceea ce ar contraveni filosofiei pro avort, şi nu îşi permit acest risc. Totuşi, chiar în retorica lor, unde copilul mort în pântece este privit ca un apendice scos, se poate stabili să se acorde dreptul persoanelor de a solicita spre înhumare copiii morţi în pântece, chiar şi a unor părţi din corpul lor, dacă doresc (membre amputate), însă în mod sigur se va impune respectarea anumitor cerinţe sanitare privind transportul etc.", declară părintele Ionuţ Corduneanu, Vicar administrativ patriarhal.

Din cauza acestui vid legislativ, anual, sute de părinţi nu-şi pot îngropa pruncii, iar dacă o fac, gestul lor este la limita legii. Aceşti copii morţi, iubiţi şi doriţi de părinţii lor sunt consideraţi "deşeuri biologice" şi sunt incineraţi în crematoriul spitalului sau de către firme specializate.

Am amintit de copiii plecaţi dincolo, iubiţi de părinţi şi de suferinţa acestora. Există însă şi categoria copiilor morţi, aşa-numiţii avortoni, respinşi de propriii părinţi, părăsiţi în maternităţi, care îşi găsesc "odihna" tot în flăcările crematoriului. Dincolo de ignoranţa legii în ceea ce priveşte demnitatea umană, în cel de-al doilea caz avem de-a face cu lipsa de interes a părinţilor pentru copiii lor, cu furia acestora împotriva propriului sânge. Carmen Georgescu, medic primar obstetrică-ginecologie de la Maternitatea Giuleşti din Capitală, spune: "Concepţia oamenilor. Este dureros… Faptul că nu vor să renunţe la avort, faptul că sunt fete tinere care nu ştiu ce e viaţa, care nu vor să ştie..."

Paula Lupu, asistent-şef Secţia obstetrică-ginecologie, de la Spitalul Filantropia, Bucureşti, adaugă: "Cel mai adesea, cele care recurg la avort sunt tinerele. Să le faci să se răzgândească e o luptă grea."

Recunoaşterea statutului de persoană în România

În prevederile noului Cod penal, ca şi în Codul penal în vigoare, nu se face nici o referire la statutul de persoană legală al fătului.

În 2009, deputatul Florin Iordache, membru în Subcomisia parlamentară de analiză a Codului penal, a venit cu un amendament la noul Cod penal, în care propunea recunoaşterea copilului mort înainte de naştere, ca persoană, de la 24 de săptămâni. Iniţiativa deputatului Iordache a atras protestul asociaţiilor religioase.

"În momentul în care recunoşti legal un copil de la 24 de săptămâni, înseamnă că până la 24 de săptămâni poţi să faci oricând avort şi se poate extinde la orice categorie de vârstă, cum a fost cazul fetiţei din Iaşi, dusă în Anglia. Întrebarea este: până în 24 de săptămâni copilul este persoană umană sau ce este? Nu este clar statutul copilului până în 24 de săptămâni", spune Larisa Iftime, preşedinta Asociaţia Provita Media, Bucureşti.

La întrebarea adresată indirect de reprezentanta Provita Media, Florin Iordache declară: "Cei care au mai multă expertiză pot veni cu nişte amendamente. Sunt anumite raţiuni medicale. Partea medicală a venit cu 24. Punct. Acum mă apuc să văd ce înseamnă 24? În comisia juridică, unde sunt majoritatea jurişti, nu avem expertiză pe toate subiectele, cum este acesta - medical. Este un subiect pe care nu îl stăpânesc. De la Colegiul Medicilor luaţi expertiza". Domnul Iordache a venit cu aceeaşi recomandare, de a căuta răspunsuri, mai departe, la Colegiul Medicilor, referitor la dreptul copiilor născuţi morţi de a fi îngropaţi.

"Depinde cine este mai puternic din punct de vedere social"

"Consider că fătul are drepturi juridice din momentul fecundaţiei, din momentul în care a apărut oul şi ulterior embrionul. Din momentul acela el poate fi persoană juridică, pentru că acelaşi lucru s-a discutat vizavi şi de procedurile de fertilizare in vitro. Adică, au existat păreri precum embrionul nu este o formă de viaţă. Embrionul este forma primară de viaţă. Că el poate să evolueze sau se poate opri din evoluţie, asta este cu totul altceva", declară prof. dr. Bogdan Marinescu, medic primar obstetrică-ginecologie, directorul Maternităţii Giuleşti din Bucureşti.

Cât priveşte recunoaşterea legală a fătului până în 24 de săptămâni, prof. dr. Bogdan Marinescu spune: "În situaţia aceasta vă pun în faţa altei probleme: întreruperea de sarcină la cerere. Nu discutăm de cea terapeutică, atunci când produsul de concepţie este malformat sau nu are şanse de evoluţie sau evoluţia sarcinii riscă agravarea unei afecţiuni mai mare. Discutăm apropo de întreruperi de sarcină la termen, legale, cu 12 săptămâni şi aşa mai departe. Ce facem? Îl dai cu drepturi legale? Este răspunsul la întrebarea adresată."

Să înţelegem că fetuşii până în 24 de săptămâni nu sunt oameni?

Bogdan Marinescu răspunde: "Întrebaţi Comisia juridică a Parlamentului. Pentru că aceeaşi întrebare v-am pus-o eu. Înseamnă că dacă faci în mod legal o întrerupere a cursului sarcinii, pe o sarcină normală, în evoluţie, la 10 sau la 11 săptămâni şi dacă îi dai statut legal, asta înseamnă pruncucidere. Şi intrăm în altă treabă. De aici nu mai există decât un pas la ceea ce au făcut polonezii cu scoaterea în afara legii a întreruperii sarcinii la opţiunea femeii.

Prof. dr. Vasile Astărăstoae, preşedintele Colegiului Medicilor din România şi al Societăţii Române de Bioetică, spune: "Din momentul conceperii este persoană şi are nişte drepturi. Există şi declaraţii ale Consiliului Europei privind drepturile embrionilor, doar dacă este considerat embrion. Este o dezbatere strict filosofică şi socială. Depinde cine este mai puternic din punct de vedere social. Unii spun că din momentul conceperii, alţii că de la 24 de săptămâni, alţii de la 17 săptămâni. Nu avem criterii ştiinţifice pe baza cărora să stabilim clar, deja este de concepţie de viaţă. Cert este că de la 11, 12 săptămâni fătul se fereşte de forceps. Există Strigătul mut, celebrul film, în care se arată cum un mare adept al avortului, care a practicat câteva mii, a filmat un astfel de avort, şi când a văzut cum fătul se apără în apropierea chiuretei, în momentul acela a devenit pro viaţă".

Ce este de făcut?

"Din punct de bisericesc li se recunoaşte demnitatea de oameni. Prin pogorământ, printr-o îngăduinţă a Bisericii, aceşti prunci născuţi înainte de vreme, nebotezaţi, şi care au murit trebuie îngropaţi într-o anumită parte a cimitirului, pentru că sunt, totuşi, fiinţe umane. Chiar dacă mamele nu mai vor să ştie, medicul, asistentele ştiu ce posedă. Trebuie rânduite persoane speciale şi, cu ajutorul preoţilor din spitale, trebuie îngropate într-o anumită parte a cimitirului. Important este să fie îngropaţi. Preoţii ar putea face o slujbă de binecuvântare a materiei. Nu cred că este greşit- nu i se aplică Taina Botezului, nu poate fi înmormântat, pentru că nu a fost botezat -, aşa cum există slujbe de binecuvântare a apelor, a oricăror materii, tot aşa ar putea fi şi în acest caz. Stropiţi cu agheazmă şi lăsăm ca Taina Preasfintei Treimi să rânduiască cele de cuviinţă. Dar noi o minimă datorie ar trebui să ne-o facem faţă de aceste fiinţe umane care au murit înainte de vreme, nu din vina lor, ci, de cele mai multe ori, din vina părinţilor. Drept urmare, părinţii trebuie să fie şi ei responsabilizaţi, conştientizaţi, consiliaţi şi să li se recomande să se pocăiască şi să li se citească rugăciunile de pocăinţă. Ar fi frumos ca mama care a pierdut sarcina să se ocupe chiar ea de îngroparea copilului", arată Episcopul-vicar patriarhal Ciprian Câmpineanul.

"Copilul născut mort să fie declarat persoană umană din clipa conceperii sale şi să fie recunoscut statutul de persoană legală a fătului din momentul conceperii sale", consideră preotul Aurel-Bogdan Teleanu, care, în 2009, a propus un proiect de lege pentru recunoaşterea "dreptului la înhumare a copiilor morţi înainte de naştere, implicit cei ai mamelor care se aflau în primele luni de sarcină."

"O persoană umană se deosebeşte de celelalte specii prin compasiune şi respect pentru demnitatea fiinţei. Aceasta este şi tradiţia samarineană a profesiei medicale. Copilul se poate da părinţilor, respectând toate reglementările privind transportul unui produs biologic, ceea ce implică nişte cheltuieli, pe care unii părinţi nu şi le pot permite", consideră prof. dr. Vasile Astărăstoae. Referitor la refuzul unor cadre medicale de a da copilul părinţilor, preşedintele Colegiului Medicilor din România remarcă: "În lumea medicală mai avem mult de lucrat în ceea ce priveşte educaţia. Să ne amintim că am avut de-a face cu o perioadă lungă de ateism agresiv, cu o anumită concepţie. Tocmai pentru că reglementarea legală este atât de ambiguă, există frica."

"Mă lupt cu nişte giganţi acum, dar ştiu că o să reuşesc, chiar dacă sunt un simplu om. Cum poţi să-i spui unei mame: "Tu n-ai avut un copil, e un deşeu biologic", pentru că nu a făcut 24 de săptămâni? Ceea ce am remarcat în general, lucrurile încep să se mişte atunci când cineva suferă, când trece printr-o traumă personală foarte puternică, de orice natură. Asta nu înseamnă că sunt oameni care fac să se întâmple nişte lucruri pentru că, efectiv, aşa sunt construiţi… numai că aceştia sunt foarte puţini. Ani de zile nu s-a vorbit despre acest subiect, am spart un subiect tabu, acum sunt căutată de persoane care chiar vor să facă ceva. Eu nu îmi fac probleme că nu voi reuşi, e nevoie de timp, de putere, energie, răbdare", arată Bianca Brad, fondatoarea Organizaţiei EMMA, care se recomandă "mama unui băieţel pe Pământ şi a unei fetiţe, în Ceruri!".

"Cel mai greu este de îndurat faptul că nu am un mormânt la care să merg şi să-mi cer iertare, să spun o rugăciune. Dar mai ales să-mi cer iertare." (N.M., 10 martie 2008)

"Mă simt vinovată că nu am făcut totul să mi-l iau acasă şi să-l îngrop creştineşte... Nu ştiu, cred că nu am ştiut ce fac... şi nimeni nu mi-a zis că trebuie luat acasă." (anonim, 6 iulie 2008)

"Nici măcar nu mi-au mai adus-o să o văd sau măcar să mă întrebe dacă vrem să o îngropăm." (Elena, 8 februarie 2008)

"Teodora a fost incinerată la morga spitalului şi am îngropat o urnă cu cenuşă, ceea ce am acceptat atunci, deoarece toţi au vrut să mă scutească de o altă tragedie care ar fi putut rezulta dacă aş fi văzut trupuşorul fără viaţă. Azi îmi pare rău..." (Judit, 22 februarie 2008)

*Sursa: www.organizatiaemma.ro