6 secole de rugăciune în umbra voievodului Mircea

Ctitoria lui Mircea cel Bătrân, Mănăstirea Cozia, a fost timp de secole un loc unde s-au desăvârşit monahi cărturari, care au ajuns episcopi de Râmnic sau chiar mitropoliţi ai Ţării Româneşti. Mircea cel Bătrân are cele mai vechi mănăstiri construite în Ţara Românească. Cozia este una dintre acestea şi a rămas cea mai dragă învingătorului de la Rovine, mărturie fiind faptul că aici a dorit să fie înmormântat. Despre lavra situată pe Valea Oltului şi importanţa ei în istoria eclesiastică românească, în rândurile de mai jos.

Pentru pelerinul care pleacă din Bucureşti, drumul către mănăstirile oltene trece prin Piteşti, Râmnicu Vâlcea, de unde poate urma fie Valea Oltului pentru a vizita Frăsineiul, Cozia sau Turnu, fie alege calea spre Arnota, Bistriţa ori Govora. La mănăstirile enumerate la urmă poposisem deja odată, aşa că de data aceasta am urmat cursul Oltului, dar în sens invers. Şoseaua merge paralel cu râul care curge în jos, spre Râmnic, şi, la 22 de kilometri de Vâlcea, pe dreapta, zăreşti, aproape de stradă, străvechea ctitorie a celui evocat atât de frumos în Scrisoarea a III-a a lui Eminescu, domnitorul Mircea cel Bătrân. Aflată printre cele mai însemnate monumente de artă şi cultură bisericească din Oltenia, Mănăstirea Cozia rămâne pentru toţi cei care îi calcă pragul o bine-venită întâlnire cu istoria Ţării Româneşti de acum mai bine de 600 de ani. „Cozia, clădire întărită şi măreaţă, înconjurată de piscuri înalte şi impunătoare…“ Descrierile lăsate de cei care au poposit în această chinovie aflată aproape de hotarul care despărţea Ungro-Vlahia de Transilvania (Gavriil Protul în Viaţa Sfântului Nifon şi diaconul Paul de Alep, secretarul patriarhului Macarie al Antiohiei) vorbesc despre locul unde voievodul român zidise minunata mănăstire: „Departe de lume şi plină de toate bunătăţile, cu munţi mari şi cu văi, îngrădită şi ocolită cu un râu mare şi izvoare, are toată hrana călugărească, pomi, şi livezi, şi nuci fără număr, vii şi grădini şi acolo cură apă pucioasă… am văzut cu ochii noştri acel loc şi i-am zis pământul făgăduinţei“. Iar Paul de Alep vorbeşte în evocarea sa amintind: „Cozia este o clădire întărită şi măreaţă, înconjurată de piscuri înalte şi impunătoare, iar golurile dintre ele sunt închise de păduri de nepătruns, astfel că prin nici o parte a acestui loc nu este vreo intrare, căci această zonă se află ca într-o covată la marginea Ţării Româneşti şi a celei Ungureşti (Transilvania). Drumul spre aceasta din urmă, prin spatele munţilor de miazăzi, este extrem de greu şi cu neputinţă de străbătut cu boii“. Aşa a văzut-o în călătoria sa ucenicul patriarhului Antiohiei în anul 1657. Mircea alesese anume acest areal pentru a zidi un lăcaş de rugăciune, dar şi o fortăreaţă, un adăpost de siguranţă în cazul vreunei înfrângeri suferite din partea turcilor. Numele de Cozia i s-a dat mănăstirii după slavonescul „koz“, care s-ar traduce prin nucă, fiindcă regiunea unde a fost înălţată zidirea era prielnică creşterii nucilor care împânzeau coastele muntelui din apropiere până în vârf. Mircea cel Bătrân a ridicat această ctitorie între anii 1386-1388 şi 1393, aici fiind strămutaţi egumenul de la Călimăneşti împreună cu o parte din monahii obştii de acolo, Cozia trecând ca importanţă pe primul loc, iar celelalte sihăstrii, Cotmeana şi Călimăneştiul, au rămas simple metoace ale primeia. Popa chir Gavriil, primul stareţ al Coziei Ctitoria lui Mircea cel Bătrân a fost timp de secole o „pepinieră“ de monahi cărturari, care, după ce au ucenicit în şcoala de la Cozia, au ajuns episcopi de Râmnic sau chiar mitropoliţi ai Ţării Româneşti. La fel, mulţi dintre egumenii mănăstirii au fost consemnaţi în cronici, ca personalităţi de primă mărime ale istoriei bisericeşti medievale din Ţara Românească. Primul conducător spiritual al Coziei cunoscut din vechile documente este stareţul „popa chir Gavriil“, care a fost îndrumător monahilor de acolo din 1388 până în 1406. Numele lui apare în hrisovul dat de Mircea cel Bătrân ctitoriei sale, la 20 mai 1388, prin care îi întăreşte daniile boiereşti. Încrederea pe care domnitorul muntean o acorda acestui stareţ era totală, după cum vedem în înscrisul domnesc: „vieţuirea acestui lăcaş să fie după orânduirea popii Gavriil şi câte va orândui el şi va aşeza, nimeni să nu cuteze să schimbe altfel, cât de puţin. (…) Iar după moartea popii Gavriil, nimeni să nu aibă putere să aşeze pe egumeni, nici eu, Mircea Voievod, nici alţi domni, (…), nici mitropolitul, nici nimeni altul, numai acel pe care fraţii îl vor voi din mijlocul lor, după aşezământul lăsat de popa Gavriil“. Acesta a constituit un privilegiu al ctitorului, care, acordat întâiului stareţ, Gavriil al Coziei, a reprezentat un drept canonic regulamentar şi tradiţional după regula Sfântului Munte al Athosului şi a celor dintâi mănăstiri româneşti, Vodiţa şi Tismana. Importanţa şi aprecierea de care se bucura egumenul Coziei în ochii voievodului învingător la Rovine era una uriaşă. Stareţul Gavriil era cunoscător de carte, un priceput chivernisitor şi avea o viaţă spirituală aleasă. Într-un document eliberat de Curtea de la Argeş localităţii Râmnicu Vâlcea în 1389, unde Mircea vorbeşte despre Râmnic ca „oraşul domniei mele…“, numele egumenului Gavriil apare îndată după cel al lui Sfântului Nicodim cel sfinţit de la Tismana, înaintea boierilor din sfatul domnesc. Perioada stăreţiei lui Gavriil a însemnat definitivarea organizării interne a mănăstirii. Obştea Coziei avea monahi cu preocupări cărturăreşti şi artistice, copierea de manuscrise, studiul picturii bisericeşti, deprinderea meşteşugului sculpturii şi a croitoriei fiind elemente de bază ale activităţilor derulate în mănăstire. Încă o dată se dovedeşte că adevărata cultură a început la români din tinda Bisericii şi a mănăstirilor. Din documentele existente au fost identificate numai pentru secolul al XVI-lea numele a 50 de dieci (scriitori, grămătici, uricari) care au învăţat aici carte românească şi slavonească. La Mănăstirea Cozia, ca de altfel şi în alte obşti muntene, şcoala nu apare ca o instituţie organizată în înţelesul nostru de astăzi, ci ca o formă primară, constând într-o ucenicie pe lângă un meşter sau maestru care predă fără un program şi durată determinată, urmărind să transmită ştiinţa sau meşteşugul pe care îl cunoştea. Aşa funcţiona învăţământul, lipsit de formalism, bazându-se mai mult pe relaţia personală discipol-învăţător. Unul din învăţătorii cei mai cunoscuţi de la Cozia a fost şi Filotei Monahul, primul imnograf român cunoscut până în prezent, fost logofăt din cancelaria domnească a lui Mircea, care compune „Pripealele, facerea lui Filotei monahul“, acele cântări care încep cu cuvintele: „Veniţi toţi să lăudăm pe…“, intonându-se la mărimile Polieleului până astăzi. Un alt stareţ destoinic, personalitate cu calităţi alese şi preocupări culturale aflată la conducerea mănăstirii din 1641 cu întreruperi până la 1685, a fost egumenul Ştefan, confundat de mulţi cu Kir Ştefan, mitropolit al Ţării Româneşti. Ştefan Cozianul nu a fost mitropolit cum s-a crezut, ci doar episcop de Râmnic. Preţuit de domnitorul Matei Basarab ca „egumen de treabă şi bun“, stareţului Ştefan i s-a încredinţat şi egumenia Mănăstirii Sadova, de unde mai târziu a fost ales ca arhiereu. Lexiconul slavo-român al lui Mardarie, temeiul dicţionarelor de azi Cât timp a stat la Cozia, Ştefan s-a îngrijit ca aceasta să fie şi un centru cultural însemnat. Acum îşi desfăşoară activitatea cărturarul slavonist Mardarie-pisarul, autorul Lexiconului slavo-român şi al tâlcuirii numelor, lucrare apărută în anul 1649. Această operă dovedeşte grija acestui monah pentru originea trecutului nostru şi mai ales pentru regulile de scriere şi vorbire ale limbii române. Lexiconul conţine 4.575 de cuvinte slave cu echivalentul lor românesc. Lucrarea pisarului cozian reprezintă temeiul dicţionarelor care apar după aceea, fiind cel mai vechi din cele cunoscute până în prezent. Pe manuscrisul originar la fila 397 autorul lasă o însemnare: „Acest lexicon l-am scris eu mult păcătosul monah Mardarie, pisar cu porunca şi binecuvântarea părintelui nostru Kir Ştefan, egumen de la Sfânta Mănăstire Cozia, unde este hramul Sfintei Treimi…“ Din acest manuscris se observă că stareţii mănăstirii încurajau pe oamenii de cultură aflaţi în rândurile călugărilor pe care îi aveau sub ascultare, poruncindu-le să se ocupe de transcrierea manuscriselor, binecuvântându-le trudnica muncă, iar operele lor erau păstrate cu sfinţenie, ca adevărate comori de cultură. De asemenea, o mare personalitate vrednică de pomenit ajuns pe scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei din stăreţia Coziei este arhimandritul Varlaam, egumen al mănăstirii între 1663-1665. Deşi a stat numai doi ani la conducerea obştii de pe Olt, numeroase acte dovedesc rodnica sa activitate pe plan gospodăresc şi cultural. Din anul 1664 se păstrează cartea patriarhală adresată Coziei, îndemnând pe egumenul Varlaam şi soborul mănăstiresc să respecte rânduiala veche şi „să pue egumen din soborul mănăstirii, nu pe fiecine, ci preot înţelept şi de cinste, fără nici un amestec din afară“. După ce a plecat în Rusia unde a stat aproape doi ani, spre sfârşitul anului 1670, Varlaam a fost ales episcop de Râmnic, iar în 1672 a fost ridicat în scaunul de mitropolit al Ţării Româneşti, unde a păstorit până în anul 1679. Testamentul lăsat înaintea morţii sale este unul impresionant prin cuvintele sale, pentru dragostea pe care o purta faţă de mănăstirea unde stăreţise: „Vrând cu tot sufletul ca, unde ne-au fost începerea să ne fie şi sfârşirea şi să ni se îngroape oasele la această Sfântă mănăstire“, arhiereul „a fost îngropat în tinda bisericii, dinspre strana cea mare“. Cozia şi românii de peste munţi Activitatea culturală şi preocupările spirituale ale călugărilor cozieni au făcut ca mănăstirea lor să fie socotită atunci cea mai importantă lavră din Ungro-Vlahia secolului al XIV-lea. Aproape de graniţa cu fostul Imperiu Austro-Ungar, care îngloba pe atunci Transilvania, Cozia a oferit sprijin material, moral românilor ortodocşi din Ardeal, întărind în acelaşi timp sentimentul naţional al fraţilor de peste munţi. Au existat mulţi români care au trecut munţii în Ţara Românească pentru a primi hirotonia, mai ales după ce uniaţia a început să facă ravagii în Transilvania, dar şi înainte de acest eveniment. Mai mulţi copişti din mănăstirea de pe Olt au trimis bisericilor ardelene manuscrise şi tipărituri cu textul diferitelor slujbe de care s-au servit credincioşii aflaţi sub dominaţie austro-ungară. Astfel, Cozia a reprezentat mult timp o garanţie pentru preoţia ortodoxă transilvană, ameninţată de învăţăturile greşite ale luteranilor, calvinilor sau catolicilor. Un exemplu concludent este preotul Ioan Piuariu, care trimis de comunitatea din Sadu, judeţul Sibiu, să fie hirotonit, a poposit la Cozia, unde a rămas la învăţătură pentru deprinderea rânduielilor liturgice timp de şase luni, apoi a fost preoţit de mitropolitul Filaret al Ungro-Vlahiei. Şi biografia Sfântului Sofronie de la Cioara se intersectează cu lavra olteană, Sofronie fiind călugărit în ctitoria lui Mircea cel Bătrân. „Cozia, necropola domnilor legiuiţi“ Mircea cel Bătrân a răposat la 31 ianuarie 1418, în vâstă de 60 de ani, fiind înmormântat în ziua de 4 februarie nu la Biserica Domnească „Sfântul Nicolae“ de la Argeş, precum înaintaşii săi pe tronul ţării, ci „la cea mai frumoasă biserică de atunci, ctitoria sa, mănăstirea lui de la Cozia. Există mai multe mărturii care probează această afirmaţie. Mitropolitul Neofit I al Ţării Româneşti, făcând vizite canonice la mănăstirile din Oltenia, ajungând în 1746 la Cozia, menţiona în notiţele sale că: „este îngropat acolo însuşi preafericitul Mircea Voievod, precum şi doamna lui şi copiii şi mama lui Mihai Vodă Învingătorul, care pe româneşte se numeşte Viteazul. Istoricul Nicolae Iorga, după cercetări amănunţite, întăreşte şi el spusele mitropolitului, afirmând că la Cozia îşi dorm somnul de veacuri Mircea cel Mare, Mara, soţia domnitorului şi fiii lor, Dan şi Alexandru. Tot în pronaosul bisericii de pe Olt se odihneşte şi Teodora, mama lui Mihai Viteazul. Înainte de a pleca să câştige Ardealul, Mihai s-a îngrijit de bătrâna sa maică, adăpostind-o la Cozia. În actul de la 8 noiembrie 1602, la un an de la moartea fiului ei, Teofana scria: „Eu roaba Domnului Iisus Hristos, călugăriţa Teofana, muma răposatului Mihai Voievod din Ţara Românească, vieţuit-am viaţa acestei lumi deşerte şi am petrecut lumeşte destul în viaţa mea până ajunseiu şi la neputinţa bătrâneţelor mele şi la slăbiciunea mea la lăcuiţa Sfintei Troiţe şi la răpaosul răposatului Mircea Voievod. Şi luai şi sfântul cin călugăresc, drept plângerea păcatelor mele. Acilaş mă ajunse şi vestea de săvârşirea zilelor drag fiului meu Mihail Voevod şi de sărăcia Doamnă - sa şi a coconilor Domniei lui prin ţările străine. Fuiu de plângere şi de suspine ziua şi noaptea…“ Teofana a mai trăit până în anul 1605, fiind îngropată în biserica mare chiar lângă mormântul lui Mircea. Alături de ei, un mitropolit al Ungro-Vlahiei, Varlaam, egumen de Cozia şi episcop de Râmnic, a răposat la 18 noiembrie 1702. „A ieşit din criptă Mircea şi îngenunche la altar“ Pornind de la legătura voievodului Mircea cu ctitoria sa, mulţi mânuitori ai condeiului, prozatori şi poeţi au lăsat frumoase pagini de istorie şi literatură despre Mănăstirea Cozia. Dimitrie Bolintineanu, Alexandru Vlahuţă, Grigore Alexandrescu, George Coşbuc, Mihai Eminescu sunt numai câteva nume care au abordat în opera lor figura bătrânului domnitor ale cărui rămăşiţe pământeşti sunt îngropate la Cozia. Iată un singur exemplu: „Noaptea-n miez la mănăstire Sună clopotele rar A ieşit din criptă Mircea Şi îngenunche la altar. Se închină şi se roagă Pentru ţară, pentru neam. - Doamne, robul tău de chiamă! - Şi se-ndoaie ca un ram. Voievodul se ridică Şi sărută-al Crucii dar… Afarâ clopotele sună Peste ţară lung şi rar.