80 de ani de la finalizarea procesului de la Nürnberg

Anul acesta se împlinesc 80 de ani de la finalizarea a ceea ce este cunoscut drept cel mai important proces din secolul al XX-lea, Procesul de la Nürnberg. Organizat în orașul german în care, în 1935, se adoptaseră „Legile rasiale”, procesul a dus la condamnarea unora dintre responsabilii de rang înalt ai regimului nazist și a stabilit standarde juridice folosite până astăzi în dreptul penal internațional.

Procesul a început la 20 noiembrie 1945, la ora 10:03, în Sala 600 a Palatului de Justiție din Nürn­berg, în fața unui Tribunal Militar Internațional, format din câte un complet de judecată și propriile echipe de procurori ale fiecărui stat câș­tigător în război: SUA, Marea Britanie, URSS și Franța.

24 de inculpați, dintre care doar 21 au apărut în instanță, au fost judecați și, ulterior, con­damnați la diverse pedepse, între care: Hermann Göring, al doilea în ierarhia celui de-al Treilea Reich după Hitler și comandant al aviației militare, Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe al Germaniei naziste, foarte cunoscut în istoria noastră pentru celebrul Pact Ribbentrop- Molotov, Rudolf Hess, adjunctul lui Hitler în Partidul Național-Socialist, Hans Frank, avocatul lui Hitler, Fritz Sauckel, autorul planului prin care circa cinci milioane de persoane din teritoriile ocupate au fost trimise la muncă forțată în Germania, Julius Streicher, prieten apropiat al lui Hitler și proprietar al celei mai importante publicații de propagandă nazistă, Hans Fitzsche, cel mai faimos jurnalist și prezentator german, șeful diviziei radio în Ministerul Propagandei condus de Joseph Goebbels.

Presa a avut un rol important în expunerea modului în care s-a derulat procesul, 250 de jurnaliști din 20 de țări fiind acreditați să participe și să relateze în presa scrisă, la radio și prin filme documentare. „Tribuna presei cuprinde 250 de ziarişti veniţi din toată lumea pentru a asista la şedinţa de deschidere şi a le telegrafia cititorilor lor impresii despre istoricul eveniment. Dar numai cinci reprezentanți germani ai presei sunt admişi. Acuzaţii stau pe două rânduri de bănci lungi de lemn, vorbesc animat între ei sau cu avocații lor, ale căror mese au fost instalate în faţa boxei acuzaţilor”, relatează Joe Heydecker, jurnalist prezent la proces, în volumul „Procesul de la Nürnberg”, scris alături de Johannes Leeb, „un decupaj aproape cinematografic” al derulării întregii proceduri judiciare.

Amploarea procedurii și impli­cațiile sale internaționale au făcut ca pentru prima dată în istorie, în cadrul acestui proces, o echipă de interpreți să traducă simultan, în mai multe limbi relevante la nivel global, rechizitoriile și depozițiile martorilor, după cum arată infor­mațiile publicate pe museums.nuernberg.de.

210 zile de dezbateri, 300.000 de declarații ale martorilor

Ce a însemnat, în cifre, procesul prin care puterile învingătoare în cel de-Al Doilea Război Mondial au încercat să pună violența, brutalitatea și crimele împotriva umani­tății la dis­poziția justiției? Efortul de întocmire și de organizare a rechizitoriului a fost unul uriaș, relevând dimensiunea ororilor naziste. Au fost, după cum subliniază cei doi autori în volum, 210 zile de dezbateri, un proces-verbal al şedinţelor însumând 16.000 de pagini, peste 20 de tone de hârtie folosită la multiplicarea documentelor, 780.000 de fotografii, 27 de kilometri de bandă de magnetofon, 7.000 de discuri. „Totul la această procedură de la Nürnberg sparge prezentările uzuale. Acuzarea prezintă 2.630 de dovezi, apărarea 2.700. Tribunalul ia depoziţiile a 240 de martori şi selecţionează 300.000 de declaraţii sub prestare de jurământ. Acuzaţii au la dispoziţie 27 de apărători principali, 51 de asistenţi şi 67 de secretare. Agențiile de ştiri reprezentate în Palatul de Justiţie prin corespondenţi permanenţi aruncă aproape 14 milioane de cuvinte prin telegraf, în toate colţurile pământului”.

Acuzații au avut la dispoziție toate instrumentele apărării, într-un proces care s-a dorit să fie un act de justiție echitabil, așa cum ei erau incapabili să conceapă și să inițieze în raport cu victimele lor. Procurorul-șef Robert H. Jackson, reprezentant al părții americane în proces, sublinia în pledoaria sa din ziua pro­nunțării verdictului că „naziştilor li s-a oferit posibilitatea să spună tot ce au avut de spus”, însă „propriile lor depoziţii au evidenţiat de aşa manieră atrocitatea şi monstruozitatea crimelor comise de ei, încât au fost de natură să spulbere până şi acea ultimă umbră de îndoială. Ei înşişi au contribuit, aşadar, la semnarea propriei lor condamnări”.

Procesul principal al criminalilor de război naziști s-a încheiat la 1 octombrie 1946, iar 12 inculpați, re­prezentanți de rang înalt în statul nazist, au fost condamnați la moarte. Între aceștia Joachim von Ribbentrop, Hans Frank și Julius Streicher. Hermann Göring, condamnat și el la moarte, s-a sinucis în noaptea dinaintea execuției. Trei inculpați au primit închisoare pe viață, patru au primit pedepse de 10 până la 20 de ani de închisoare, alți trei au fost achitați.

Între 1946 și 1949, au avut loc încă 12 procese împotriva juriștilor, medicilor sau industriașilor impli­cați în atrocitățile comise de mași­năria nazistă. Surprinzătoare a fost, în epocă, per­cepția publicului german vizavi de Procesul de la Nürn­berg și semnificația sa, dar și față de guvernul nazist și de Hitler în­suși. Istoricul englez Tony Judt, specialist în istoria europeană de după război, arată, în volumul „Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945”, că „în octombrie 1946, când procesul de la Nürnberg a luat sfârșit, numai 6% din populație (populația germană, n.r.) admitea că i se păruse «nedrept»”. În 1950, un german din trei era de această părere, iar în 1952, 25% dintre germani „aveau o părere bună despre Hitler”.

O bornă în dreptul penal internațional

La Nürnberg au fost formulate acuzații de „conspirație”, „crime împotriva păcii”, „crime de război” și „crime împotriva umanității”, definite ca „uciderea, exterminarea, înrobirea, deportarea sau persecutarea pe motive politice, rasiale sau religioase”. Rechizitoriul, dovezile, faptul că a fost pentru prima dată în istorie când s-a întrunit un tribunal internațional pentru a judeca membrii unui guvern au constituit o bază de la care s-a pornit în reglementările juridice ulterioare în privința dreptului penal interna­țional - tribunalele ONU de mai târziu, Curtea Penală de la Haga, înființată în 1998. De altfel, la 11 decembrie 1946, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat rezoluția prin care afirma „principiile dreptului interna­țional recunoscute prin Carta Tribunalului de la Nürnberg și hotărârea Tribunalului”, după cum notează museums.nuernberg.de.

În 1950, Comisia de Drept Inter­na­țional a ONU a redactat principiile de la Nürnberg, un set de șapte principii legale pentru stabilirea a ceea ce constituie crimă împotriva păcii și securității umanității. Abia în 1990, după ce s-a încheiat Războiul Rece, aceste principii de drept inter­național au putut fi puse în practică.