A avea faimă

Mark Twain (pe numele său adevărat Samuel Clemens) descrie în Viaţa pe Mississippi ce însemna să ai faimă în oraşul Virginia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Cartea nu este memorialistică pură, dar este considerată printre scrierile care redau cu multă fidelitate amintirile autorului.

Această temă, a ceea ce poate desemna noţiunea de faimă, ce valori, ce aspiraţii poate îngloba, ce acţiuni poate declanşa, ce destine, ce motive pentru cineva pentru a se simţi împlinit sau nu, pe o bază care însumează părerile celorlalţi până la dependenţa de ele, această temă poate fi acum interesantă pentru meditaţie. Pentru a ne explica ce însemna faima în orăşelul Virginia, Mark Twain începe prin a descrie un cimitir. Nu face speculaţii despre „deşertăciunea deşertăciunilor“, nu ne redă epitafuri scrise pe pietrele funerare, ci ne spune că primele douăzeci şi şase de morminte din cimitir erau ocupate de oameni asasinaţi. Oamenii erau ucişi în acele ţinuturi pentru că acolo un individ nu era respectat până ce „nu şi-a ucis omul“. Cei care ucideau cât mai mult aveau valoare mai mare în ochii celorlalţi. Ei îşi făceau cel mai repede prieteni. Acolo era simplu să fii respectat. Trebuia doar „să stai îndărătul tejghelei unui bar, să porţi un ac de cravată cu diamant şi să vinzi wisky“. Cel mai valoros om al societăţii, mai presus de ceilalţi, era considerat patronul barului. Şi, ca altădată înţelepţii din Grecia Antică, patronul barului nu era numai respectat, dar faptele, cuvintele, deciziile sale erau urmate de ceilalţi. Avea privilegiul de a hotărî cum să iasă alegerile, putea deveni consilier municipal, se ocupa de treburile obştii, se implica chiar şi în probleme juridice. Tinerii nu râvneau decât la a avea „demnitatea de patron de tavernă“. Munca, cinstea, calităţile umane nu contau pentru locuitorii din Virginia: „Dacă sosea în localitate vreun ins necunoscut, nimeni nu întreba dacă era capabil, cinstit, harnic, ci doar atât: «Şi-a ucis omul?». Dacă nu-l ucisese, era coborât la rangul unei persoane lipsite de însemnătate; în caz afirmativ, căldura primirii sale depindea de numărul morţilor pe care-i avea pe conştiinţă. Era foarte anevoie să dobândeşti un loc de frunte fără să nu-ţi pătezi mâinile de sânge; dar când venea un om care avea pe suflet vreo cinci-şase victime, i se recunoştea valoarea, iar prietenia lui era căutată“. Totul era posibil fără ca ucigaşii să fie pedepsiţi, întrucât, după cum relatează Mark Twain, Curtea cu juri nu era decât o metodă ingenioasă de a înfrânge dreptatea, iar sistemul îi înlătura pur şi simplu pe cei cinstiţi. Acolo inteligenţa şi cinstea erau prigonite şi erau răsplătite ignoranţa, prostia şi sperjurul. Fără îndoială, tot ce am povestit până acum nu pare a fi decât fantezia unui om cu multă imaginaţie. Dar dacă ne întrebăm ce înseamnă a avea faimă în societatea românească, ce valori sunt respectate, ce râvnesc să devină mulţi tineri, apare în faţa ochilor un tablou care pare la fel de fantezist. Bineînţeles, crima nu este la vedere, dar crima morală este, de multe ori, o stare de fapt despre care nu se vorbeşte. Există la noi o criză morală despre care se tace. Se ucid suflete, cât mai multe suflete. Cum să te salvezi dintr-un astfel de sistem? Te poţi izola, ca prinţul din Masca Morţii Roşii, povestirea lui Adgar Allan Poe? Prinţul Prospero s-a retras împreună cu un grup de prieteni într-un palat, pentru a se feri de ciuma care făcea ravagii în ţinut. Dar până la urmă Moartea Roşie a pătruns şi acolo. Revine în discuţie relaţia dintre parte şi întreg, în ce măsură partea se poate izola de întregul căruia îi aparţine. Înăuntru erau frumuseţea şi sentimentul de siguranţă. Afară bântuia Moartea Roşie. Cei dinăuntru se credeau feriţi, dar până la urmă „şi bezna, şi ruina, şi Moartea Roşie îşi întinseseră peste tot nemărginita lor stăpânire“. Ce să mai spunem, Moartea era plină de faimă... Toată lumea vorbea despre ea, despre cum pustiise multă vreme ţinutul, despre cât era de hâdă şi fără de leac. Dintre toate, cel mai mult mă înspăimântă sintagma „multă vreme“. De ce răul poate fi îngăduit „multă vreme“? Şi de ce le ridică pe cele de foarte jos, prin faima cu care le împovărează, la o părelnică înălţime? Cine sunt astăzi cei care au faimă în societatea românească? Prin ce mijloace au dobândit-o?