Amfilohie din Rodos - misionar, chip de slujire și punte între lumi

Născut în anul 1938, în binecuvântatul sat Lardos din insula Rodos, a primit la botez numele Adamantios, purtând încă din pruncie o chemare tainică spre slujirea lui Dumnezeu. Rădăcinile sale, înfipte în pământul Dodecanezului, aveau să rodească într‑o viață închinată cu totul Bisericii, între rugăciune și misiune, între liniștea chiliei și vestirea Evangheliei în lume.

Formarea sa teologică s‑a desăvârșit la vestita Școală Teologică din Halki, una dintre cele mai alese vetre de cultură și spiritualitate ale Patriarhiei Ecumenice. Deși acest așezământ a devenit între timp istorie odată cu închiderea sa, rămâne un altar al formării duhovnicești și academice. Acolo, în acel spațiu unde slujirea și studiul se împleteau într‑o armonie desăvârșită, tinerii erau dăruiți rugăciunii și studiului, trăind într‑un echilibru rar între liturghie și bibliotecă. Liturghia zilnică, ritmul așezat al cercetării, numărul restrâns de studenți - toate alcătuiau un spațiu de o finețe spirituală și intelectuală deosebită. Tânărul Adamantios și‑a șlefuit acolo mintea și inima, pregătindu‑se pentru o slujire care avea să depășească granițele unei singure țări sau ale unui singur neam. Nu este de mirare că mulți dintre absolvenții acelei școli au devenit, în lume, făclii aprinse ale credinței, luminând deopotrivă în Grecia, Australia, Europa sau în alte colțuri ale pământului.

Viața Mitropolitului Amfilohie a stat sub semnul revelației, înrădăcinată în duhul insulei Patmos, acolo unde peștera Sfântului Ioan Teologul păstrează până astăzi taina descoperirilor dumnezeiești. În acel loc unde ucenicul iubit al Domnului a primit vedenii pe care mintea omenească nu le poate cuprinde, și‑au început nevoințele mulți dintre cei aleși. Tot acolo, în insula revelației, l‑a întâlnit pe marele său povățuitor, Cuviosul Amfilohie Makris, devenindu‑i ucenic apropiat. De la acest părinte duhovnicesc a primit nu doar numele monahal, ci mai ales focul misiunii și rigoarea unei vieți trăite în deplină ascultare și dăruire. Această filiație spirituală avea să‑i definească întreaga existență.

Într‑o asemenea vatră de lumină a crescut și s‑a format viitorul monah și ierarh. Însă darul primit nu l‑a păstrat doar pentru sine, ci l‑a înmulțit cu generozitate, dorind să transmită același duh școlii întemeiate de el în insula Patmos. Acolo, dar și în toate locurile unde a slujit, a sădit în inimile ucenicilor o credință lucrătoare, din experiența și din dragostea sa statornică.

Ajungând și eu, într‑o vreme neprielnică, pe insula Patmos, am simțit asprimea vânturilor și a furtunilor și m‑am întrebat cât de greu va fi fost exilul bătrânului Apostol Ioan Teologul, cel care, în acea singurătate, s‑a învrednicit de arătări dumnezeiești negrăite, primind cuvinte pe care le‑a așezat în cartea Apocalipsei. Din această moștenire de foc și lumină s‑a împărtășit și bătrânul Amfilohie, ducând mai departe, în lume, darul apostoliei.

Chemarea apostolică l‑a purtat departe, pe pământul Africii - în Kenya, Tanzania și Zair - unde a desfășurat o activitate misionară de o amploare rar întâlnită. A dus acolo nu doar cuvântul, ci și prezența vie a iubirii, arătând că misiunea nu este doar predică, ci și împărtășire de viață. În mijlocul unor comunități care abia descopereau lumina Ortodoxiei, a ridicat nu doar biserici, ci și spitale și școli, arătând că dreapta credință înseamnă vindecare, educație și comuniune. Prin mâinile sale lucrătoare și prin inima sa milostivă, credința a prins rădăcini vii în sufletele multora.

Cu puțin timp înainte de cumpăna anului 2000, arhimandritul Amfilohie din Rodos a poposit în tăcerea plină de har a Catedralei Mitropolitane din Iași, purtând în chipul său o lumină discretă, dar adânc grăitoare. Cred că era anul 1997. Nu îi cunoșteam atunci pe deplin viața, dar prezența sa, însoțită de părintele Ciprian Spiridon - care avea să urce treptele slujirii până la vrednicia de ierarh - a adus cu sine o pace asemenea unei adieri care mângâie sufletul fără să tulbure liniștea. Când a ajuns la Iași, purta deja roadele unei misiuni îndelungate, de peste un deceniu, pe pământul Africii - acolo unde, pentru mulți dintre băștinași, Ortodoxia era încă necunoscută. Închinarea sa la moaștele Sfintei Parascheva și popasurile în mănăstirile Moldovei au fost nu doar simple vizite, ci adevărate întâlniri de duh, din care se revărsau bucurie și întărire. Din cuvintele sale și din mărturiile celor care îl însoțeau se contura chipul unui om cu inima larg deschisă, mistuit de dorul misiunii.

Întors în patria sa după misiunea apostolică, a fost rânduit stareț al Mănăstirii Arhanghelului Mihail - Tharri, din Rodos, loc pe care l‑a iubit cu o dragoste părintească. În insula sa natală, a ridicat din temelii această mănăstire, nu doar ca zidire de piatră, ci mai ales ca loc de naștere duhovnicească pentru mulți. Sub îndrumarea sa, mănăstirea a fost restaurată nu doar în ziduri, ci și în duh, devenind un centru de spiritualitate pentru întregul arhipelag al Dodecanezului. Aici a format suflete, a adunat ucenici și a zidit, în taină, o comunitate în care rugăciunea și slujirea se împleteau neîncetat. Iubirea lui nu se adresa numai celor tineri, ci îmbrățișa deopotrivă și pe cei vârstnici, pe toți cei care îl căutau și îl ascultau. Din acest sfânt așezământ s‑au ridicat tineri care au devenit la rândul lor misionari în Patriarhia Ecumenică, în Patriarhia Alexandriei, în Grecia sau, rămânând mireni, au dus mai departe dragostea pentru Biserică, sprijinind‑o cu râvnă și credincioșie.

În anul 2005, a fost ales Episcop de Erythrae, ca vicar al Mitropoliei de Rodos, și în același an a fost chemat la o slujire mai înaltă, devenind Mitropolit al Noii Zeelande și Exarh al întregii Oceanii. În aceste ținuturi îndepărtate - Noua Zeelandă, Fiji, Tonga, Samoa - a purtat grija comunităților ortodoxe, adesea risipite și încercate, întărindu‑le în credință și unitate, cu aceeași râvnă care îi marcase întreaga viață. A păstorit acolo ani buni, până când legile statului au cerut plecarea sa, obligându‑l să se întoarcă în patria natală. Această despărțire nu i‑a stins însă râvna, ci i‑a adâncit‑o, asemenea unei flăcări care, chiar acoperită de cenușa suferinței, continuă să lumineze. Mai târziu, a fost ales Mitropolit de Ganos și Chora, o eparhie istorică din spațiul actual al Turciei, întărind astfel legătura cu vechile vetre ale creștinismului. Din această slujire s‑a retras la vremea cuvenită, devenind mitropolit emerit, fără ca râvna sa să se stingă.

Călătorind de mai multe ori pe insula Rodos, dar și pe țărmurile însorite ale insulelor Samos, Kos și Patmos - locuri pe care Mitropolitul Amfilohie le purta în inimă ca pe niște răni luminoase -, am început să înțeleg mai adânc dragostea lui pentru aceste ținuturi încărcate de memorie apostolică. Nu era o simplă afecțiune pentru locurile natale sau pentru frumusețea lor, ci o chemare lăuntrică, un dor de a sluji acolo unde odinioară credința înflorise, iar acum supraviețuia, adesea în tăcere și discreție.

În primul rând, îl anima dorința de a‑i sprijini pe puținii creștini rămași în Asia Mică, în acea veche vatră a creștinismului unde odinioară ardeau făcliile marilor comunități apostolice. În acele locuri, unde istoria Bisericii a cunoscut străluciri de negrăit, mai trăiau oameni credincioși, siliți să‑și poarte credința cu delicatețe și prudență. Mitropolitul Amfilohie îi cerceta, îi vizita, îi întărea, devenind pentru ei nu doar un slujitor, ci un părinte adevărat, un sfătuitor cu inimă largă, chemându‑i pe toți la unitate, dincolo de neam sau limbă. Chiar și în anii retragerii, a stăruit neobosit în slujirea insulelor mici și adesea uitate, precum Agathonisi, acolo unde prezența unui păstor este uneori mai prețioasă decât orice cuvânt.

Apoi, asemenea unor ecouri venite din depărtări, am ascultat mărturii luminoase despre lucrarea lui. Unele veneau din locurile misiunii sale, altele din ținuturile Africii, iar altele din insula natală care l‑a primit în ceasul din urmă, ca într‑o îmbrățișare tăcută, pentru a aștepta acolo ziua răsplătirii celei veșnice. Delegatul Patriarhului Alexandriei a adus cu sine nu doar cuvinte, ci lacrimile copiilor și ale creștinilor pe care Amfilohie i‑a sprijinit în anii misiunii sale, mai ales în deceniile ’70 și ’80 ale veacului trecut. Și el, vorbitorul, nu putea rosti aceste mărturii fără emoție - lacrimile sale devenind o mărturie a iubirii pe care ierarhul o semănase în inimile celor botezați, învățați și ridicați din nevoile vieții.

Au rostit cuvinte atât ucenicii, cât și apropiații mitropolitului, cei care l‑au cunoscut în Rodos, cei care au zidit împreună cu el nu doar o mănăstire din piatră, ci și una tainică, în sufletele oamenilor. S‑au auzit și glasuri românești, venite din recunoștința unor tineri pe care i‑a ajutat în anii studiilor din Grecia. Era un binefăcător discret, uneori necunoscut chiar și celor pe care îi sprijinea, dar atent la orice nevoie, mai ales atunci când afla că cineva se ostenea în teologie, venind din locuri lipsite de mijloace materiale. Încercat de ani și de boală, retrăgându‑se în liniștea insulelor Samos și apoi Rodos, Mitropolitul Amfilohie a rămas același doritor al comuniunii. Simplitatea sa, dragostea față de tineri și spiritul jertfelnic l‑au făcut iubit de toți cei care l‑au cunoscut. Nu era doar un ierarh, ci un părinte - apropiat, cald, mereu atent la nevoile celorlalți.

În ultimele sale zile, cuvintele rostite din patul de suferință nu au fost de plângere, ci de pace. În jurul său, cei care îl iubeau și nu‑l uitaseră regăseau aceeași căldură sufletească, aceeași dorință de apropiere, aceeași inimă deschisă. Viața sa s‑a încheiat acolo unde inima îi rămăsese mereu: între valurile zbuciumate ale mării... A fost așezat spre odihnă în locul pe care l‑a zidit, l‑a îngrijit și l‑a sfințit prin rugăciune și osteneală, lăsând în urmă nu doar amintirea unei vieți împlinite, ci o moștenire vie, care continuă să rodească în sufletele celor pe care i‑a întâlnit. Prezența numeroasă a monahilor, a preoților și a credincioșilor, deși el lipsise îndelung din acele locuri, a devenit o mărturie vie a iubirii creștine. Parcă se împlinea sub ochii tuturor acel cuvânt despre credincioșii din vechime: „Iată cât de mult se iubesc aceștia”. Era imaginea unei Biserici unite, asemenea celei din primele veacuri - oameni veniți din colțuri îndepărtate ale lumii, dar uniți prin recunoștință și prin dragostea față de cel care le fusese păstor și sprijin.

Astfel, viața lui Amfilohie din Rodos se așază ca o punte între rugăciune și misiune, între rădăcină și călătorie, între școală și lume. El rămâne în amintirea Bisericii ca un ucenic al Patmosului și un slujitor devotat al Rodosului - un ierarh care a trăit pentru ceilalți, purtând în tăcere și în lumină chipul iubirii frățești, care nu se stinge niciodată. O lumină discretă, dar neînserată - un slujitor al lui Dumnezeu care a știut să unească lumea în jurul iubirii, să transforme distanțele în punți și să arate că adevărata misiune începe întotdeauna din inimă.