Actualitatea Sfinţilor Părinţi în studiul Teologiei Dogmatice

Dimitrios Tselengidis, profesor de Teologie Dogmatică la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Tesalonic, a venit în ţara noastră în luna iunie, la invitaţia organizatorilor celui de-al doilea Simpozion Internaţional de Teologie Dogmatică Ortodoxă, de la Arad. Cu această ocazie a susţinut un referat cu titlul „Urmând Sfinţilor Părinţi - o sintagmă cu caracter diacronic în învăţătura dogmatică a Bisericii“. Pentru dumnealui, teologia Sfinţilor Părinţi este foarte importantă în studiul Teologiei Dogmatice, studenţilor săi recomandându-le, mai întâi, o aprofundare a scrierilor patristice şi abia apoi să intre în hăţişul teoriilor scriitorilor de Dogmatică postpatristici. Despre acestea, dar şi despre pericolul secularizării în studiul Teologiei Dogmatice, ne-a vorbit în interviul acordat.

Domnule profesor, cu ce propuneri aţi venit la Simpozionul Internaţional de Teologie Dogmatică Ortodoxă? A fost foarte bine venită ideea organizatorilor de a denumi acest al doilea congres „Ce fel de Teologie Dogmatică propunem zilelor noastre?“. La această provocare am încercat să scot în evidenţă învăţătura Sfinţilor Părinţi, vorbind despre caracterul diacronic în învăţătura dogmatică a Bisericii. Acest caracter diacronic al învăţăturii dogmatice se întemeiază pe viaţa duhovnicească, spirituală a Bisericii, pe Tradiţie, care este criteriul prin excelenţă al autenticităţii învăţăturii. Învăţătura dogmatică nestricată a Bisericii transpune în cuvinte viaţa Duhului Sfânt, trăită în plinătatea Bisericii. Acest mod de a gândi provine din inima credincioşilor, ca şi o cunoştinţă întărită, care provine din harul necreat pe care fiecare creştin îl primeşte prin Sfânta Taină a Mirungerii. Această conştiinţă dogmatică se identifică în afară cu ceea ce învăţăm noi în Teologia Dogmatică (vorbesc despre calitatea pe care o oferă în exterior această învăţătură dogmatică). Şi cum transpunem acest caracter duhovnicesc al Tradiţiei în Teologia Dogmatică? Trebuie să fie unită neapărat cu viaţa duhovnicească, pe care o are fiecare credincios, să aibă un caracter eclesiologic şi neapărat să ajungă în soteriologie, care este partea practică. Dacă Teologia Dogmatică pe care o facem în facultăţile noastre va avea această legătură cu experienţa duhovnicească, nu va deveni seacă, ci va fi capabilă să capteze mereu auditoriul. Teologia Patristico-Dogmatică a Bisericii Ortodoxe, într-o ultimă analiză, este rodul vederii lui Dumnezeu, care presupune curăţirea de patimi. Teologia Dogmatică a zilelor noastre poate să fie următoare Sfinţilor Părinţi, în măsura în care nu este despărţită de experienţa duhovnicească, ca şi următori a celor care au făcut înainte acest gen de teologie. În ziua de astăzi, din păcate, stăpâneşte minimalismul dogmatic, îndeosebi la profesorii de teologie, şi acest lucru conduce spre sincretismul religios. Aceasta, după părerea noastră, oferă despărţirea Teologiei Dogmatice de experienţa duhovnicească a Sfintei Tradiţii, care este, într-o ultimă analiză, atât învăţătura dogmatică, cât şi experienţa vieţii duhovniceşti, deoarece cele două constituie Tradiţia Bisericii. Aceasta îndreptăţeşte dascălii de Dogmatică să fie urmaşi Sfinţilor Părinţi. Prin Sfinţii Părinţi dăm răspuns problemelor actuale Cât de actuali sunt Sfinţii Părinţi? Profesorii de Teologie Dogmatică îşi exprimă uneori părerea că părinţii au spus ceea ce au spus, pentru trecut; dar pentru că astăzi este schimbată situaţia politică, economică şi socială, ar trebui să trecem dincolo de Sfinţii Părinţi, într-o ultimă analiză să vorbim fără ca să luăm în analiză părerile Sfinţilor Părinţi. Aceasta traduce în esenţă secularizarea învăţăturii dogmatice. Deznodământul acestor lucruri este să se arate Teologia Dogmatică, cu un pronunţat caracter filosofic şi să fie total depărtată de practică, atât a personalităţilor instituţionale pe care le reprezintă, cât şi a poporului care crede. De aceea, susţinem că este diacronică această expresie, „urmând Sfinţilor Părinţi“, deoarece credem şi trăim că Duhul Sfânt, ca Duh al Adevărului, în mijlocul Bisericii, nu poate niciodată să fie contemplat, crezut ca şi trecut de timp, ci în afara timpului. Pentru Duhul Sfânt nu este trecut, prezent sau viitor, El cuprinde întreg timpul şi îl depăşeşte. La invitaţiile pe care le face fiecare epocă, inclusiv a noastră, putem în mod pragmatic să dăm soluţii problemelor, atât în sânul Bisericii, cât şi în viaţa socială, pentru că cele ce le-am zis nu constituie părerea noastră strictă, însă este vocea Sfinţilor Părinţi care lucrează în Trupul euharistic al Bisericii. Care sunt efectele negative ale secularizării? Acest duh al secularizării vine în Biserică şi schimbă gândirea şi mintea Bisericii, care este o gândire a voii lui Dumnezeu. Descoperă un păcat care este asemenea păcatului originar; aşa cum în paradis Adam şi Eva au cunoscut voia lui Dumnezeu, au înţeles poruncile lui Dumnezeu, însă au făcut voia diavolului. Eva a scos din mintea şi cugetul ei pe Dumnezeu şi şi-a pus sufletul ca şi criteriu. Aceasta a fost în mod exact lepădarea de Dumnezeu, care a scos-o din paradis. Astăzi avem aceeaşi provocare pe care a avut-o Adam şi Eva în paradis, dar cu altă faţă. Odată cu botezul şi cu naşterea noastră din colinvitra Bisericii şi prin Taina Sfintei Mirungeri, prin care am dobândit harul Duhului Sfânt şi împărăţia lui Dumnezeu, avem o situaţie ca şi a lui Adam şi a Evei în paradis, pentru că aşa cum Mântuitorul ne spune, „împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru“, noi însă punând eul nostru în locul lui Hristos, auzim vocea lumii care este împotriva lui Hristos şi a Bisericii şi ne arătăm că dorim binele nostru şi al Bisericii, însă nu ne smerim la poruncile lui Hristos. Poruncile sunt un mijloc prin care noi ne îndreptăm spre dumnezeire, şi fiindcă facem centru pe noi înşine, îndepărtăm cu un păcat voia lui Dumnezeu, precum Adam, şi aşa cum acela a ieşit din paradis, murdărim Duhul Sfânt pe care L-am primit la Mirungere. Nu trăim ca persoane Duhul Sfânt în Biserică, şi nici nu putem da nădejde lumii să treacă acest zid triplu ce se înalţă în faţa omului, adică diavolul, păcatul şi moartea. În special, frica de moarte este cea care îl îndepărtează pe om de adevăratul lui scop. Ca să ajungem la scopul ultim, care este unirea omului cu Dumnezeu în har, trebuie în primul rând să ne pocăim de această întoarcere de la Hristos şi în mod practic să fim următori Sfinţilor Părinţi, nu numai în învăţătura lor, ci şi în viaţa duhovnicească pe care au trăit-o, şi pe care nu o poate face singur omul, ci aceasta presupune o împreună asceză şi viaţă mistică a credincioşilor. „Să îndepărtăm masca păcatului“ Aţi spus că noi Îl scoatem pe Dumnezeu din cuget. Cum putem să-L aducem înapoi în cuget? Noi nu putem să-L introducem pe Hristos din nou în noi, pentru că noi suntem creaţi, iar Hristos necreat. Însăşi Hristos a intrat înlăuntrul nostru prin tainele Lui, îndeosebi prin Botez, Mirungere şi în continuare prin Sfânta Euharistie. Prin urmare, noi nu cerem de la Dumnezeu aceasta, ci ne-o oferă El. Toată viaţa noastră este să întâmpinăm această ofertă pe care Hristos ne-a făcut-o. Aceasta o spune foarte frumos un teolog, Sfântul Nicolae Cabasila, care a trăit în aceeaşi perioadă cu Sfântul Grigorie Palama. El prezintă viaţa ca un dar al lui Dumnezeu spre noi, ca o lumânare care arde şi luminează. Hristos nu ne cere nici să stingem, nici să mărin această lumină, ci să păstrăm această lumină a lui Hristos, să nu se stingă, să nu îngăduim lucruri care sunt împotriva a ceea ce fac ca această lumânare să ardă. Aceasta este lupta noastră în mijlocul vieţii, este un dar pe care Dumnezeu ni-l dă. Această lumină o vom spori în mod necontenit în viaţa de dincolo şi trebuie să ajungem la conştiinţa că niciodată nu am sporit-o destul. Aceasta presupune o smerenie, pe care sfinţii o au şi au trăit-o încă din această viaţă. Cum începem în mod concret acest drum? După Sfântul Grigorie Palama, prin intermediul ascezei şi a vieţii mistice, scoatem toată mizeria, ca să se arate în noi toată împărăţia lui Dumnezeu. Şi pentru că acest lucru îl face Hristos, îndeosebi prin rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul!“, şi prin această milă pe care o cerem de la Hristos, care este în fond împărăţia Lui, îndeplinim prima poruncă a Decalogului, adică să iubim pe Domnul Dumnezeul nostru şi să cinstim numele Lui, pentru că toate celelalte ni se vor adăuga nouă. Prin această rugăciune omul vede mizeria lui şi se smereşte. Ca să ajungi la unirea cu Hristos trebuie să îndepărtăm masca păcatului, pe care noi am aşezat-o peste cea a Botezului. Omul care poate să-şi urască egoismul, atunci poate să devină în mod practic ucenic al lui Hristos, fiindcă cunoaşte în mod adevărat. Iisus Hristos zice că numai atunci când te urăşti pe tine însuţi, poţi să devii ucenicul Lui, şi te urăşti pe tine însuţi atunci când îţi vezi adevărata ta faţă pe care o vezi numai în Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt Îl vezi prin Rugăciunea inimii. Aceasta se traduce prin expresia Sfântului Apostol Pavel, „că nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“, adică în expresiile mele, în gândurile mele, în faptele mele, în tot ceea ce fac eu trăieşte Hristos. Apropierea sau nu de Sfinţii Părinţi ţine de viaţa duhovnicească a fiecărui cercetător Cât de secularizată este teologia contemporană? Se mai apropie teologii de astăzi de învăţătura Sfinţilor Părinţi? În această perioadă, în care trăim, nu pot să spun că este numai un fel de teologie, aici sau acolo, pentru că există această ideea de pancosmia, universalitate. Dar cu toate acestea, teologi precum, Gheorghe Florovski, părintele Ioannis Romanidis, părintele Dumitru Stăniloae, părintele Iustin Popovici, deşi au trăit într-un puternic scolasticism, au avut o altă gândire. Experienţa pe care am avut-o în America, Europa şi Orientul Mijlociu - unde am predat ca profesor - este foarte tragică. Se vede că ochii noştri nu văd paralel, ci unul în dreapta şi altul în stânga, deci nu putem să mergem drept. Un ochi vrea să privească spre Hristos, altul să privească spre lume. Aceasta este situaţia tragică pe care o prezintă Teologia Dogmatică. Răspunsul la întrebarea pe care o dau studenţilor şi celor care mă întreabă ce să citească ca să devină teologi, le spun ca la început să nu citească lucrările profesorilor de Teologie Dogmatică, ci să citească toate lucrările dogmatice ale Părinţilor Bisericii. Toţi care au făcut-o, nu i-am recunoscut nici eu după aceea, schimbându-se datorită vieţii lor duhovniceşti pe care o aveau datorită acestor Sfinţi Părinţi. Cum se studiază Teologia Dogmatică în Grecia? Nu pot să caracterizez Grecia ca având un profil unic, o caracteristică unică. În Tesalonic, de pildă, şi în special la secţia teologie, după părintele Ioan Romanidis, s-a menţinut o Dogmatică patristică. Spre exemplu, 80% din lucrările pe care le-am dat studenţilor au fost despre învăţătura Părinţilor Bisericii. Şi mă bucură că această întoarcere spre părinţi este în crescendo. În Atena, însă, există pericolul universităţilor din Germania, atât din partea scolasticismului, cât mai ales din teologia biblică a protestanţilor. Avem şi noi o ispită din partea Apusului, însă nu-i ceva în chip autonomic faţă de întreaga teologie. Societatea elenă, în general, este foarte secularizată astăzi şi acest lucru este valabil într-o mică măsură şi în Biserică, şi printre ierarhi, teologia intrând şi ea în această atmosferă. Însă există o caracteristică personală care depinde de fiecare profesor în parte. La Facultatea din Tesalonic suntem şase. Fiecare dintre noi are o prezentare a teologiei personală, influenţată mai mult sau mai puţin de Tradiţie. În mod general, ne găsim într-o situaţie complicată, să rămânem în Tradiţie sau într-un fel să ne adaptăm într-o anumită măsură cu duhul lumii de astăzi. Acestea însă depind de cerinţele vieţii duhovniceşti ale fiecărui cercetător. „Fără să vreau să urmez pe părintele Stăniloae, am făcut aceasta“ Provocat să vorbească despre dânsul, domnul Dimitrios Tselengidis ne-a spus că „s-a nimerit să am doi mari dascăli. Unul a fost părintele Ioan Romanidis, profesor de Dogmatică, şi celălalt de Dogmatică Morală, Georgios Mantzaridis, al cărui asistent am fost opt ani. Am făcut doctoratul în Dogmatică şi am fost obligat de lege să merg la catedra de Dogmatică. Cred că aceasta a fost o binecuvântare din partea lui Dumnezeu, pentru că fără să vreau să urmez pe părintele Stăniloae, am făcut aceasta. Aşa mi-a venit şi aşa am crezut, pentru că învăţătura Bisericii este credinţa, de o parte, şi viaţa duhovnicească de cealaltă. Ce am reuşit nu ştiu să vă spun până în clipa de faţă, alţii să spună, însă mă bucur că Dumnezeu mi-a dat această minunată şansă. Nu mi-am dorit să devin profesor universitar, dar am iubit aceste două materii, Dogmatica şi Morala, şi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a oferit acest dar, ca să mă preocup, să lucrez ceva pe care, în mod deosebit iubesc ca şi pe ceva personal al meu. Îmi aduce o mare mulţumire. O binecuvântare deosebită din partea lui Dumnezeu a fost şi aceea că am reuşit să văd sfinţi contemporani în Sfântul Munte, pe care îi vizitez de obicei. Am avut posibilitatea de a vedea în practică ceea ce am citit în texte. Părintele Paisie Aghioritul, Efrem Katunakiotul, părintele Porfirie au fost câteva dintre pesoanele despre care, nu zic că mi-au pecetluit viaţa, pentru că nu le semăn, însă m-au ajutat foarte mult la întrebările studenţilor, că am avut răspunsuri pregătite din partea lor. Pentru că eu le întăresc răspunsurile lor cu multe exemple din viaţa practică a oamenilor“.