Familia şi mediul sunt esenţiale în dezvoltarea copilului

Nevoile emoționale ale copiilor, provocările legate de educarea actualei generații şi navigarea prin incertitudinea prezentului sunt doar câteva dintre subiectele la care pot răspunde specialiștii. Lavinia Stan vorbește despre experiența ca mamă de șase copii, după 20 de ani pe care i-a dedicat exclusiv creșterii lor. Ulterior s-a întors spre partea profesională a sinelui ei, este coach acreditat internațional care ajută mame ce au nevoie de suport, îndrumare, soluții, de la cineva care a trecut prin experiențe ca ale lor. Interviul reprezintă o voce a normalității și dreptei măsuri într-o lume scindată în extreme.

Din perspectiva expe­rienței dumneavoastră, cea parentală și pedagogică, care sunt determinările „invizibile”, de ordin psiho-emo­țional sau de mediu, care pot altera parcursul dezvoltării unui copil?

Părintele trebuie să fie sigur pe el în rolul de părinte, ori eu observ în munca mea un val de părinți nesiguri pe ei. Adulți neasumați în rolul de părinte și astfel transmit nesiguranță, iar copiii au nevoie să se simtă siguri și să se sprijine pe părinți. Dar nu părinți care sunt siguri pe rolul de om de afaceri, ci siguri în rolul de părinte. Când apar probleme de agresivitate cu copilul, părinții nu trebuie să stea cu mâinile încrucișate, pasivi, ci trebuie să intervină ferm. Bullying-ul este un simptom al suferinței interioare, dar când un copil este agresor ne arată lipsa de investiție emoțională din familie: coreglare emoțională și empatie. Când un copil calcă în picioare emoțional alt copil, acolo avem de-a face cu un copil care vine dintr-un mediu insensibil, un copil căruia nu i s-a transmis că este unic și valoros. Sănătatea mediului de viață este importantă. Responsabilitatea adulților din ambianța școlară este vitală și chiar validarea pe care elevul o simte la școală. Copilul este o oglindă și dacă se uită în mediu și ce vine înspre el este strâmb, va fi afectat. Copiii care rănesc intenționat nu au înțeles că în viitor își vor face un deserviciu lor; copilul pe care îl jignesc și rănesc, la un moment dat este posibil să se vindece, dar ei mergând cu tiparul acesta prin viață își vor crea lor o problemă în viitor: nu ai cum să fii un om performant în prezent dacă nu trăiești empatia, dacă nu înțelegi emoțiile tale și emoțiile oamenilor din jur.

Unde se situează linia de demarcație între năzdrăvănia sau rebeliunea specifică anumitor etape de dezvoltare și un tipar comportamental disfuncțional, care reclamă o intervenție de specialitate?

Veneam de la o ședință cu părinții și era acolo o mamă care a spus că ea nu știe ce să-i mai facă copilului ei, dar nu fusese cu el la vreun specialist, iar diriginta i-a spus: „Dumneavoastră trebuie să înțelegeți că este un comportament grav, care se întoarce inclusiv împotriva sigu­ranței lui”. Este un semnal de alarmă când comportamentul copilului pune în pericol siguranța celor­lalți și a lui însuși. Dacă părintele nu știe ce să facă, are nevoie de ajutor din exterior, de spe­cialiști care pot să intervină.

Școala reprezintă una dintre arenele principale de manifestare a dinamicilor conflictuale. Ce strategii pot implementa cadrele didactice pentru a trece de la pasivitate sau neputință la cultivarea autentică a incluziunii și toleranței?

Profesorii din ziua de astăzi știu să își facă datoria pe partea didactică, dar când ai un copil în clasă care are probleme, acolo este necesar să demarezi o strategie de management al clasei: te adresezi consilierului școlar, dirigintelui, părinților, nu poți fi indiferent când ai trei elevi care îți distrug ora. Școala este chemată în ziua de astăzi să rezolve probleme mult mai sofisticate, de ordin psi­ho-emo­țional. Un profesor are nevoie să înțeleagă că și el are nevoie să evolueze ca persoană. Profesorii sunt chemați să se dezvolte personal și să fie cât mai siguri de ei înșiși, pentru ca să poată emana siguranță în mediul educațional: știm ce trebuie să facem cu voi, știm către ce vă conducem, știm cum să lucrăm cu voi. Nu este un joc de putere; este un joc de siguranță de sine. Este necesar să te simți un adult sigur pe tine în rolul de cadru didactic. Acestea sunt provocări pe care le întâlnesc peste tot în lume, nu doar în România.

În ce măsură expunerea prematură și adesea nesupravegheată în mediul digital fragilizează capacitatea de empatie a copilului și induce predispoziția către comportamente disruptive?

Specialiștii spun că mai devreme de patru ani copilul nu tre­buie să aibă acces la device-uri, pentru că afectează dezvoltarea creierului. Avem copii agitați, nervoși, dependenți, care urlă, țipă, cer mai mult timp la ecrane, iar părinții cedează. În copilăria mică este recomandată joaca: să se entuziasmeze de o jucărie, să se bucure de colorat, de mișcare, pentru că dacă nu, într-adevăr, copilăria este pusă în pericol de expunerea în lumea digitală.

În contextul paradigmei educației creștine, în care iubirea este fundamentul educației, cum putem conjuga acceptarea necon­diționată a persoanei cu instaurarea unor limite?

Dacă noi suntem adulți siguri în rolul de părinte, copiii vor înțelege că a pune limite este spre binele lor, pentru că vor vedea beneficiul acestora. Cu câteva luni în urmă, cea mai mică fetiță a mea a venit și m-a întrebat dacă îmi mai aduc aminte când nu am lăsat-o să meargă cu un grup într-un anumit loc și mi-a spus: „Mama, bine ai făcut, acolo s-a întâmplat ceva ce nu era bine pentru mine”. Treptat, copilul capătă încredere în limitele pe care le pui, așa îi transmiți ideea corectă că rolul părintelui nu este doar să finan­țeze copilul, ci și să îl educe spre dezvoltarea lui, să fie în siguranță.

Care ar trebui să fie atitudinea părinților când conștientizează că propriul copil are comportamente de hărțuire și care ar fi actul inițial necesar pentru a se reabilita emoțional și comportamental?

Pune-ți întrebarea ce vede copilul în mediul lui și aceasta îl face să fie hărțuitor. Apoi întreabă-te și tu ca părinte unde greșești - asigură-te că nu faci ceva greșit, chiar și ca atitudine. Poți cere ajutorul unui specialist, dacă există o problemă; sunt oameni care te pot ajuta.

Cum pot interacționa familia, școala și Biserica pentru a construi o plasă de siguranță sistemică, capabilă să susțină copii aflați într-o criză de identitate sau pe cei cu comportamente disruptive?

Sunt roluri complementare, nu se exclud. Școala are rolul ei, un rolul decisiv, pentru că acolo copilul petrece multe ore într-o zi. Familia este plasa de siguranță emoțională și logistică. Biserica ar trebui să creeze cât mai multe școli care să antreneze abilități pentru o viață cât mai adaptată contextului actual. O soluție pe care o văd la criza din sistemul național de învăță­mânt este ca Biserica să construiască debușeuri pentru sistem: să ofere burse, să preia cazuri sociale, să existe servicii de tipul școală după școală, să educe componenta spirituală.

Dacă ar fi să extrageți o singură axiomă educațională pentru un părinte care resimte înstrăinarea în re­lația cu copilul, care ar fi coordonata esențială pentru restaurarea conexiunii sufletești?

Adolescența este o apă tulbure prin care trecem toți. Dacă s-a format o pojghiță de gheață în relația voastră, ai răbdare, ea se topește în timp, cu spațiu și comunicare ce respectă nevoile emoționale: oglindire („Observ că te-ai închis în tine”), validare („Înțeleg, are sens ce spui”), empatie („Probabil că te simți singur”). Duci într-o dimineață copilul la școală și nu-i pui o mie de întrebări. Este ce am făcut și eu în dimineața aceasta cu fata mea de liceu: la un moment dat am întins mâna și i-am luat mânuța ei în mâna mea, am ținut-o așa. Gestul acesta comunică: „Sunt aici cu tine, mama e cu tine”.