Actul Marii Uniri, un monument al diplomaţiei româneşti

Momentul unirii Transilvaniei cu patria-mamă a fost un act de desăvârşire diplomatică a elitei transilvănene, fiind pregătit până în cele mai mici detalii într-o discreţie totală faţă de marile puteri. Despre modul în care s-a desfăşurat Unirea de la 1 decembrie 1918 şi despre alte aspecte legate de identitatea naţională a românilor ne-a vorbit academicianul Mircea Maliţa, într-o evocare a tatălui şi unchiului domniei sale, ambii direct implicaţi în realizarea unirii.

Domnule academician, aţi avut prilejul să aflaţi numeroase informaţii despre Unirea de la 1 decembrie 1918 de la surse direct implicate în organizarea şi desfăşurarea Adunării de la Alba Iulia. A fost acest act al unirii voinţa tuturor românilor?

Se spune că populaţia transilvăneană nu era pregătită pentru unire, pentru că nu o cunoştea şi nu avea contact cu ea, însă nu este aşa. Bunica mea, când pregătea pentru masă tăieţeii, auzeam cum cântă ceva. Eu nu am ştiut la început ce cântă. Erau nişte versuri foarte frumoase, le învăţasem pe de rost şi le ştiu şi acum: „Aste ziduri şi palate unde zac mii de păcate, haideţi să le dărâmăm“ sau altele: „Arme, arme, arme, scumpă Românie, dă fiilor tăi“. Şi multă vreme mi-am bătut capul de unde sunt aceste poezii. Ce e cu ele? Erau absolut poezii româneşti, valahe. Una era de la 1848, de la Bucureşti, de la Revoluţia de la â48, iar cea cu armele era de la Războiul de Independenţă de la 1877. Bunica era istoriceşte legată prin evenimente şi putea să cânte româneşte.

Şi probabil că erau numeroase persoane care cunoşteau astfel de cântece…

Bineînţeles. Aceasta este dovada că astfel de lucruri erau prezente la transilvăneni. Ea ilustra pentru mine ceea ce simt toţi preoţii sau preotesele din România (bunicul domnului academician era preot - n.r.). Legătura cu ţara exista. Chiar dacă tactic înainte de actul propriu-zis al unirii nu s-a discutat despre unire, pentru că însemna să dai un argument formidabil duşmanilor care spuneau că e vorba de o uneltire a unei ţări asupra unei alte ţări. Se vorbea, în schimb, despre independenţa Transilvaniei şi independenţa românilor din Transilvania, pentru că ei sunt majoritari. Povestirile despre unire au fost foarte numeroase.

De la noi din familie au participat două persoane. Unul era tatăl meu, care fusese numit ofiţer al Gărzii Civile. Asta însemna că fără uniformă şi grade erau membri ai gărzii civile pentru asigurarea pazei într-o regiune bântuită de extremişti maghiari.

Un fel de securitate colectivă. El, în condiţiile acestea, a avut sarcina precisă de a organiza siguranţa pe Crişuri, de a organiza alegerile şi de a culege semnăturile celor care îi delegau pe oamenii care merg la Alba Iulia. Pentru că totul s-a desfăşurat într-o discreţie desăvârşită.

Pregătirea a fost un monument al politicii şi diplomaţiei transilvănene. S-a făcut în tăcere. S-au organizat negocieri cu ungurii, ca să le distragă atenţia şi să îi amăgească. Când au zis că nu se înţeleg, atunci deja lumea era plecată la Alba Iulia. Toate aceste lucruri extraordinare nu sunt cunoscute. Asta pentru că primii secretoşi erau artizanii unirii. În exterior nu se ştia ce se întâmplă. Nu s-a pomenit cuvântul „unire“ decât la Alba Iulia. Până atunci nu a vorbit nimeni nimic. Ungurii auzeau toată ziua ştiri despre unire, dar de la Bucureşti. Pentru că la Bucureşti se vorbea de unire, însă transilvănenii nu au pomenit acest cuvânt deloc până în momentul în care s-a citit proclamaţia. Ce disciplină! S-a discutat despre independenţă, dar nu despre unire.

Ungurii nu ştiau că în ziua de 1 decembrie se vor aduna toţi aleşii, după alegeri, ţinute şi acestea în secret, şi vor hotărî unirea.

Cum a fost posibilă această discreţie, pentru că erau implicaţi numeroşi oameni de pe un teritoriu foarte întins?

Tocmai de aceea spun că este o artă. Este o minune ceea ce s-a întâmplat. Cum îşi drămuiau cuvintele şi socotelile şi paşii în această chestiune, să nu fie acuzaţi că fac jocul unei ţări străine. Pentru că România era un stat străin atunci.

A fost totalmente voinţa românilor transilvăneni...

Transilvănenii visau la asta de o mie de ani. Aşteptau acest moment. Se împlineau exact o mie de ani de când veniseră ungurii acolo. Şi în tot acest timp, românii de aici nu au avut decât strategia supravieţuirii.

A fost o surpriză pentru cei din exterior, pentru străini! Dar în Ardeal cum stăteau lucrurile?

Da, aşa a fost. A fost o surpriză pentru cei din exterior, însă în interior era o disciplină extraordinară. Se ştia ce se vrea. Dovadă că pentru Adunare s-au făcut votări în sate, semnăturile au fost culese şi duse la Alba Iulia. Era o operaţie juridică perfectă, de formare a unui Parlament care s-a întrunit la Alba Iulia şi a decis soarta transilvănenilor. Dar ca trimişi ai noştri. Aleşi ai noştri.

Tatăl meu a fost omul care a dus semnăturile de pe Valea Crişului, ceea ce nu era o sarcină simplă. Era să fie asasinat în gara Arad de aceste grupe, însă a scăpat. Altcineva a fost ucis într-un alt tren şi i s-a făcut acolo o ceremonie formidabilă la Alba Iulia.

Delegat ales era un frate al bunicii, un preot de sat. Acesta, dorind să facă politică, a fost foarte atras de Partidul Naţional, întrucât acolo a jucat un rol din ce în ce mai mare. Acesta a fost delegat şi a votat în unul din comitetele în care se cerea opinia participanţilor. Era delegat cu alegerile.

Astfel aţi avut prilejul de a afla informaţii din două surse despre modul în care s-a desfăşurat Unirea de la 1 decembrie.

Da, am putut auzi din două surse, însă, evident, mai aproape am fost de povestirile tatălui meu, care erau exterioare faţă de cele ale lui Iosif Tărău.

Actul unirii este un monument al diplomaţiei! Pentru că trebuia organizat în aşa fel încât să se poată face unirea. Să poată fi realizată sub ochii ocupanţilor, dar fără ştirea lor.

În timp ce pregătirile mergeau ca pe roate, la fel ca şi crearea unei forţe armate, toate se făceau în paralel cu o mare negociere cu ei de la egal la egal pentru soarta comună a maghiarilor şi a transilvănenilor. Erau ţinuţi ocupaţi şi antrenaţi în negocieri foarte serioase, iar cea care pe nesimţite făcea pregătirile era echipa de la Oradea, care era condusă de Lazăr (Aurel Lazăr - n.r.), avocat, care avea toată dibăcia unui jurist subţire şi care a făcut toate pregătirile pentru Alba Iulia. Toată unirea a fost pregătită la Oradea.

Totul a fost într-o discreţie totală. De aceea şi trebuia o organizare foarte puternică pentru alegerile pe care le faci cu populaţia. Pe militari care păzesc, pe unguri care nu trebuia să se agite şi să dea lovituri de prevenire dacă aflau, sau chiar în timpul alegerilor.

De ce nu a reacţionat partea maghiară?

Nu a mai fost timp. Nu au avut cum să meargă la Alba Iulia să saboteze o manifestare cu mii sau zeci de mii de oameni. Tatăl meu a fost delegat de Lazăr pentru aceste acţiuni cvasi-militare şi de aceea a avut ocazia să îl cunoască. Era un personaj foarte cunoscut de noi, stimat de noi. În casa lui s-au scris aproape toate marile declaraţii.

Cuvântul „unire“ nu a apărut în nici un document. Nicăieri. În toate chestiunile pe care le făceau nu figura cuvântul „unire“. În pregătirile de la Alba Iulia, în nici un document nu apărea cuvântul „unire“. Nu a apărut acest cuvânt nici măcar când a fost deschisă Adunarea. A apărut abia în ultimul moment, când a fost citită hotărârea, în uralele întregii adunări, care aştepta acest cuvânt şi susţinea acest cuvânt, fără să facă din asta o lozincă controversată ce ar fi putut aduce daune.

Nu e de mirare, pentru cine cunoaşte, prin câte au trecut aceşti transilvăneni în cei o mie de ani de când au fost nevoiţi să rămână în viaţă şi să îşi vorbească limba. De aceea, când ajungem să vorbim despre Biserica Ortodoxă, trebuie să înţelegem că a avut misiunea ei spirituală în ceea ce priveşte credinţa, dar şi un rol social, de a strânge comunităţile româneşti ca într-un evantai sătesc. De a crea o solidaritate.

Dar mai există şi un rol politic. Pentru că în biserică, la Liturghie, aceşti români îşi aud limba în care vorbesc şi simt româneşte, îşi simt solidaritatea şi sunt români şi în veleităţile şi scopurile lor. Rolul Bisericii a fost definit prin însăşi poziţia ei în spaţiu şi timp, în istorie. Sigur că preoţii toţi erau angajaţi în acest proces şi pe nesimţite, cu discreţie, făceau roluri politice în Transilvania.

Cum a fost primită vestea de străini? A fost surprindere?

A fost nu doar surprindere! A fost o catastrofă! O nebunie! Pentru că nu ştiau cum să reacţioneze. Sigur, au fost represalii, au mai dat foc pe ici, pe colo, însă erau şi ei intimidaţi de această solidaritate şi disciplină imensă. De acum aveau de-a face cu un singur organism. Cu o singură entitate statală.

A existat şi un curent care dorea independenţa Transilvaniei, nu unirea ei. Care ar fi fost soarta Transilvaniei dacă se alegea doar independenţa?

Erau două curente. Unul care dorea ca Transilvania să rămână independentă total faţă de oricine, inclusiv faţă de România. Visul celor care au dorit acest lucru a fost acela al unui fel de Elveţie. Independenţă şi neutralitate. Care avea resursele minerale şi tot ceea ce aveau nevoie. Pentru că există resurse naturale şi posibilităţi de agricultură bune. S-ar fi descurcat din punct de vedere economic. Însă aceşti oameni care îşi doreau asta au fost puţini. Şi din ce în ce mai puţini. Pentru că se vedea că Aliaţii cuceresc războiul, iar României i s-a promis de la început realizarea unităţii pe care a cerut-o. Acest lucru era cerut oficial. Iar acum, toate acestea ţineau de voinţa transilvănenilor.

La ora actuală, pe continentul din care facem şi noi parte se discută despre o identitate europeană, nu una naţională. Este tot un fel de unire şi aceasta, la o scară mult mai mare?

Cred că este o greşeală care se face undeva în strategia susţinută de la Bruxelles. Ei susţin integrarea absolută. Pe toate liniile. Omiţând faptul că există ceva care nu se integrează niciodată, şi anume cultura. Culturile nu se integrează. Ele sunt prin definiţie acele grupări de convingeri, credinţe, tradiţii specifice şi care dau identitatea omului. Asta e o greşeală. A doua greşeală este să îţi imaginezi că statele acestea vor fi absorbite într-un tot de tipul Statelor Unite ale Europei. Ei vorbesc deja despre cetăţeni ai Europei. Nu există în istoria gândirii politice umane niciodată cetăţean fără stat. Doar când absorbi statul şi devii tu statul lor unit, atunci poţi vorbi de cetăţeni europeni. În rest este o aberaţie. Ei se scaldă în aceste confuzii mentalo-politice foarte mult în cursa de a crea o forţă unită, un mare stat european pe seama celor existente, care devin părţi ale totalului, aşa cum sunt regiunile oricărui stat mare. Nu ţine aşa ceva. Pentru că nu o să fim noi primii care vom obiecta, mai ales că gândirea ne este confuză. Dar vor fi spaniolii, sau germanii, care vor obiecta cu siguranţă.

Cu toate acestea, există încercări de uniformizare culturală…

Întâlnim ideea că nu există culturi, ci numai clase sociale şi nu există nici identitate naţională, nici naţiuni, nici state. Există viziuni din acestea trecătoare, însă nu există baza socială, politică, explicativă, conceptuală prezentă. Eu nu văd statul dispărând niciodată. Şi nu este din cauza unor erori ale europenilor. Este pentru că majoritatea ţărilor din lume astăzi sunt emergente, puternice şi noi, şi e noua generaţie, care nu scade în vigoarea urmăririi unui obiectiv propriu. Sunt ţările emergente de peste tot. Toate se bazează pe statul lor. În aceste ţări, dacă vorbeşti despre diminuarea rolului statului, se vor uita la tine dacă nu cumva te-ai îmbolnăvit. Păi, statul l-a scos din mizeria subdezvoltării şi prin acţiunile lui energice i-a asigurat un grad care se numeşte „emergent“. Acum nu eşti „subdezvoltat“, ci eşti dezvoltat sau emergent.

În privinţa poziţiei României, a fost odată un om care a gândit pentru toţi şi care a fost un as mare al diplomaţiei, respectiv Nicolae Titulescu. Este colosal de instructiv să citim ceea ce scrie. El a avut o altă decizie pentru România atunci când a izbucnit al Doilea Război Mondial. Dar nu l-a ascultat nimeni. A „vândut“ însă această reţetă, în sensul că a avut ocazia să o explice turcilor, care au stat atunci şi au luat notiţe. Şi tot planul făcut de Titulescu pentru salvarea din cel de-al Doilea Război Mondial a fost aplicat de turci. Începând cu neutralitatea. De atunci, spui  Titulescu în Turcia şi aceştia îşi scot pălăria. Şi noile generaţii ştiu despre el.

Începe să se instaleze tot mai mult în rândul românilor o teamă de a ne afirma identitatea naţională. Dacă mărturiseşti că simţi şi gândeşti româneşte, există riscul să fii etichetat extremist. Cum vedeţi aceste lucruri?

Confuzia aceasta există. Există un naţionalism, o sectă dominantă a naţionalismului, dacă putem să îi spunem aşa, care introduce în definiţia de naţionalitate noţiunea etnică. De etnie. Au fost două şcoli: una germană, care a fost de la început construită pe sânge şi pământ, sânge însemnând comunitatea etnică. Adică, suntem o naţiune pentru că avem aceasta în structura noastră biologică. Ceilalţi, francezii, de exemplu, susţin că cetăţean al unei ţări şi membru al naţiunii ei nu e cel care are un sânge sau altul, ci este cel care locuieşte într-un spaţiu şi vorbeşte una şi aceeaşi limbă. Dacă eşti în Franţa şi vorbeşti franţuzeşte, înseamnă că eşti francez. Nu îţi caută ADN-ul.

Şi totuşi, a devenit o problemă afirmarea identităţii naţionale…

Este delicat terenul şi este exploatat de către extremişti într-un fel. Însă toţi oamenii echilibraţi mental şi cunoscători ai ştiinţelor politice pot fi capabili să înţeleagă că lucrurile sunt diferite şi conceptul adevărat de naţional şi apartenenţa la o naţiune este altceva.

Faptul că îţi promovezi valorile naţionale îţi aduce, uşor-uşor, eticheta de extremist.

Sigur că da. Vedeţi dumneavoastră, secolul trecut a fost desemnat secolul extremelor. Şi extremismele nu au încetat. Ele sapă în continuare pacea omenirii, bunăstarea ei şi mintea oamenilor. De aceea, ori de unde apar, din sursă culturală, din sursă religioasă, din sursă morală şi din înţelepciunea tradiţională pe care o au toate popoarele, atât timp cât mai trăiesc oameni bătrâni cu experienţă de viaţă bogată, de oriunde vin stimuli pentru măsuri împotriva extremismelor, împotriva febrelor, împotriva modelor exorbitante, toate au un rol foarte mare în societatea de astăzi. Să calmeze minţile oamenilor şi să le scadă această temperatură, care e maladivă, la una de funcţionare normală a minţii lor.

Spun aceste lucruri pentru vremea în care trăim. Însă pentru a înţelege timpul prezent, un foarte mare interes trebuie să aibă trecutul şi, în acelaşi timp, un mare imbold trebuie să îl constituie viziunea viitorului.

Ce credeţi că lipseşte societăţii de astăzi?

Îi lipsesc ambele preocupări.