Educația dincolo de note și performanță

Educația nu înseamnă doar acumularea de informații și obține­rea unor rezultate școlare bune. Prof. univ. dr. emerit Constantin Cucoș, de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, vor­bește despre rolul școlii în dezvoltarea competențelor, formarea caracterului și cultivarea valorilor morale. Dincolo de cunoștințe și performanțe academice, elevii au nevoie de autonomie, discernământ și responsabilitate, cali­tăți care se formează prin expe­riențe concrete, puterea exemplului și relațiile cu cei din jur. Familia, profesorii și comunitatea contribuie împreună la acest proces. Într-o lume marcată de schim­bări rapide și de accesul permanent la informație, școala are misiunea de a pregăti tinerii nu doar pentru viața profesională, ci și pentru alegeri responsabile și participarea conștien­tă la viața societății.

Domnule profesor, cum poate școala să păstreze un echilibru între dezvoltarea competen­țelor cerute pe piața muncii și cultivarea valorilor morale?

În principiu, cele două direcții ale formării nu se exclud, ci coexistă, se susțin reciproc și capătă relevanță atunci când sunt cultivate concomitent și în mod integrat. Competențele practice sunt importante, inclusiv cele ce se dovedesc prioritare la un moment dat, dar au nevoie de niște predeterminări sau ancore valorice, de un orizont moral care să le confere sens și de integrarea lor într-un caracter bine format. Mai devreme sau mai târziu, orice competență instrumentală, dacă nu este orientată de valori morale și întrebuințată în mod responsabil, devine irelevantă sau chiar periculoasă. Punerea în practică a unei competențe nu își dovedește valabilitatea decât prin angajarea unui registru moral, caracterial. Ce poate face școala în realizarea și păstrarea acestui echilibru? Evitând extremele, nu sunt bune nici pragmatizarea excesivă a învățării sub presiunea „lumii muncii”, dar nici ruperea de realitate în numele unor repere inactuale sau utopice. Este necesar un program de instruire care să vizeze interiorizarea cunoașterii și aplicarea ei în chip responsabil, prin cultivarea discernământului și gândirii prospective în raport cu ce ar fi bun și de trebuință pentru persoane sau comunitate. Școala ar trebui să pună accentul pe niște constante comportamentale care se pot articula și metamorfoza în funcție de evoluții, cerințe și trebuințe. În principiu, nici o cunoștință, la nivel de formare generală, nu trebuie repudiată sau marginalizată, căci nu se știe când își poate dovedi utilitatea - de pildă, cunoașterea unei limbi vechi, a istoriei culturii sau lumii, a unui principiu logic sau a unei legi a fizicii.

Ce trăsături de caracter ar trebui să cultive cu prioritate școala în rândul elevilor secolului al XXI-lea și prin ce mijloace educative?

Aș începe răspunsul prin a puncta faptul că formarea caracterului nu este doar responsabilitatea exclusivă a școlii, ci și a altor factori, începând cu familia, Biserica, mediul comuni­tar - mai apropiat sau mai îndepărtat, etosul pro­mulgat de diverse instituții, de la mass-media până la forurile politice sau de gu­ver­nanță. Caracterul nu „se predă” la școală ca o teorie oarecare, ci se exersează, se asumă și se demonstrează prin miile de gesturi de zi cu zi. Este, cum se spune acum în limbaj pedagogic, o competență transversală care se formează nu la o disciplină anume, ci la toate, în pauze, în afara școlii, în mediul de proveniență sau cel în care se mișcă elevul. Care ar fi principalele valențe ale caracterului ce capătă im­portanță în lumea de azi? Fără a face o ierarhie, aș enumera responsabilitatea, autonomia informată, onestitatea, respectul, empatia, solidaritatea, sociabilitatea, consecvența, reflexivitatea, auto-dirijarea, autoconstrucția. Toate aceste dimensiuni se pot dovedi importante prin prioritizări în funcție de situații, solicitări sau angajamente. Bunăoară, dacă avem în vedere incitările mediului tehnologic actual, o activare a discernământului, responsabilității și autonomiei valorice mi se pare a fi prioritară. Dacă avem în vedere creșterea și perfecționarea de sine, de pildă, se dovedesc a fi necesare învățarea continuă, receptivitatea față de nou, disponibilitatea pentru cooperare și dialogul. Mai trebuie spus un lucru. E nevoie și de un mediu stimulativ și valorizator în raport cu recunoașterea și creșterea în importanță a profilului caracterial. Deși se manifestă la nivel individual, caracterul nu se dezvoltă și nu se afirmă independent de mediul social. Nu este doar o achiziție individuală. Caracterul este și un aspect de împreună-lucrare. El presupune întărire prin confidență, răspândire, prelungire, prețuire. Caracterul cheamă și obligă la difuziune și empatie. E nevoie de agregarea unui etos al caracterului la nivel comunitar și social. Caracterul autentic apare și se statornicește într-o lume plină cu oameni de caracter.

În ce măsură succesul educa­țio­nal poate fi evaluat nu doar prin performanțe acade­mice, ci și prin maturitatea morală și res­ponsabilitatea socială a elevilor?

Problema succesului educa­țio­nal este foarte complicată și, după cum vedem, stârnește numeroase dezbateri. Firește că aceasta poate fi operaționalizată și probată, la un moment dat, prin instrumente sau formule diversificate, uneori foarte sofisticate. Merită precizat că succesul educațional reprezintă și un construct cultural, care se configurează și devine relevant într-un anumit context dat (ce-ar fi să-l valorizăm pe Einstein după grilele academice actuale?). Practica, dar și numeroase studii nu pun semnul egalității între succesul educa­țional, așa cum este perceput la un moment dat, și succesul profesional - sau cel legat de viață, ca să complicăm și mai tare lucrurile. Revenind la sensul întrebării, trebuie spus că s-au făcut pași importanți astfel încât astăzi succesul educațional nu mai este măsurat doar prin rezultatele strict academice, adică la nivel de acumulare de cunoștințe, ci luând în calcul și procesarea, interpretarea, aplicarea acestora în contexte diferite. Și chiar și așa este puțin, pentru că nu se merge mai departe, la variabile ce țin de înțelegerea valorii cunoștințelor, abilităților, competențelor probate de elevi, ceea ce ar presupune mecanisme și contexte evaluative complexe, ce ar avea și dimensiuni etice și de responsabilizare socială, inclusiv prin demersuri longitudinale care să urmărească în timp felul în care competențele se convertesc în obișnuinţe, în moduri de a fi, de a decide, de a acționa etc. Maturitatea morală și responsabilitatea socială sunt dimensiuni esențiale ale reușitei educaționale, deoarece exprimă măsura în care cunoștințele și competențele dobândite se transformă în conduite și atitudini stabilizate și relevante pentru viața personală și comunitară. Din păcate, practicile actuale nu merg atât de departe în raport cu anticipările pe această direcție. Percepem în schimb, la nivel de evoluții concrete, în plan socio-cultural, economic, strategic, cât de malefice sunt urmările unor deresponsabilizări de ordin moral, relațional și spiritual.

Se vorbește foarte mult despre compe­tențe. Cum definiți în termeni concreți acest concept?

Competența este o conduită integrală și un răspuns comportamental complex care, pe lângă deținerea cunoștințelor, presupune și capacitate de a pune în legătură informațiile și de a le conecta cu alte informații în situații practice și, mai ales, cu valorile și atitudinile care orientează acțiunea umană, atât cele constante, cât și cele necesare la un moment dat. Cunoștințele nu trebuie repudiate sau marginalizate; ele constituie baza pentru a merge mai departe. Nu poți să procesezi sau evaluezi nimicul sau foarte puținul. Cu alte cuvinte, competența presupune integrare și punere la treabă a cunoștințelor în raport cu anumite valori etice, comportamentale înalte, deci e ceva care depășește stricta știință, dibăcie, performativitate și eficiență practică.

Care este rolul culturii umaniste în dezvoltarea competen­țelor pe care le considerăm astăzi esențiale pentru viața personală și profesie?

Cultura umanistă asumă acești vectori valorici din perspectiva cărora valorificarea competențelor la nivel de profesie devine cu adevărat folositoare. Cultura umanistă nu este un ornament de fațadă al educației contemporane, ci reprezintă o platformă constitutivă a formării integrale. Aceasta asigură „canavaua” pe care se poate așeza cum se cuvine ceea ce emerge din țintirea tehnică, specializată și performantă. Dacă acest orizont valoric lipsește sau este simulat ori siluit, totul se poate prăbuși la primele adieri ale capriciilor vremurilor. Cultura umanistă asigură constantul, validatul și securizarea valorică, iar competențele diversificate, punctuale, chiar indeterminate vor ființa ca răspunsuri la incitări ale evoluțiilor vremii, cu condiția să continue dezideratele valorice întemeietoare, inițiale.