Alexandru Mironescu: „De vorbă cu studentul în pragul Universității”

Reînceperea anului universitar este un necesar prilej pentru a medita la condiția studentului de ieri și de astăzi. Este un prim articol în care vom ilustra explicit dimensiunea paideică a Rugului Aprins, atât cea de ordin laic, cât și aceea de ordin duhovnicesc. Am ales pentru început un memorabil text scris de un magistru cu vocație, profesorul universitar Alexandru Mironescu, membru emblematic al Rugului Aprins, publicat într-un volum editat de Universitatea București („Călăuza studentului. Vademecum academicum”, 1939-1940). Șef de lucrări al Facultății de Științe, el însuși își continua studiile în acei ani pentru susținerea celui de-al doilea doctorat, în filosofie, după cel în chimie susținut la Sorbona (1929). Redăm mai jos, în bună parte, meditația profesorului Al. Mironescu, un adevărat maraton intelectual - în care regăsim atât exigențele academice cele mai înalte, cât și morala și înțele­su­rile creștine ale vieții -, un text de o actualitate vie și astăzi.

... Un student, la începutul studiilor universitare, se găsește de două ori dezorientat: o dată, sub raportul carierei pe care trebuie să o aleagă, și a doua oară sub raportul certitudinilor sale interioare și al organizării cunoștințelor pe care urmează să și le apropie. Să le examinăm pe rând.

În general vorbind, deținătorul unei diplome de bacalaureat nu este tocmai bine fixat asupra carierei pe care trebuie să o urmeze. Aceasta cred că este una dintre cele mai mari neliniști ale tânărului care pășește prima oară pragul universității. Ori întâmplarea, ori un concurs exterior de împrejurări, ori, în sfârșit, o presiune familială decide cariera unui tânăr și prea rareori indicația fermă a unei puternice vocații. Cred, cu cea mai mare convingere a mea, că ultima decizie în această spinoasă problemă trebuie să aibă o totală adeziune sufletească din partea aceluia care este chemat în ultimă instanță să o ia. Nu îmbrățișați o carieră împo­triva acelui consimțământ interior - pe care îl socotesc de primul ordin.

Dacă alegeți o carieră împotriva celor mai firești înclinații ale dvs., înseamnă să vă izbiți tot restul vieții de o infirmitate fundamentală. Studiile universitare nu vor da maximum de roade decât dacă sunt făcute și cu tragere de inimă. Interesul pentru ele trebuie să aibă rădăcini mai adânci în substratul moral și să nu conțină la temelie o vinovată tranzac­ție sau socoteli asemănătoare cu târguiala. [subl. MV] (...)

Un fapt: astăzi, numărul acelora care învață carte și acumulează titluri academice este din ce în ce mai mare. Specializarea este și ea o mare realitate a vieții sociale moderne. Prin însumarea lor, concurența în diferitele ramuri de activitate a devenit din ce în ce mai aprigă. Oricâte intervenții ilicite s-ar produce în lupta aceasta a concurenței, meritele personale nu pot fi integral nesocotite și va fi din ce în ce mai greu să fie înlăturate. Acela care într-o asemenea luptă nu va face trup și suflet cu meseria pe care și-a ales-o va fi un infirm, va fi un învins, chiar de la început. Dacă însă, în cariera pe care și-a ales-o, tânărul este angajat și moralmente, adică cu toată ființa lui, cu totalitatea aptitudinilor, oricare ar fi acea carieră de titlu răsunător sau de titlu mai modest, poate fi sigur că în bătălia concurenței va ieși biruitor. (...) Numai în asemenea condițiuni veți fi utili și munca voastră se va impune dobândind o răsplată pe măsura ei. Nu există cariere rentabile și nerentabile - este o eroare grosolană a gândi astfel. Există numai cariere în care omul se realizează deplin, se realizează ciuntit sau deloc.

În această ordine de idei se cere cercetat și cazul acelora care nu manifestă vreo preferință pentru studiile între care trebuie să aleagă. Și acestora le recomand în prealabil o severă confruntare cu propria lor conștiință și o sinceritate absolută față de ei înșiși. Dacă bilanțul unui asemenea grav examen le arată că indiferența lor are un caracter profund, atunci cea mai bună metodă de a lua o hotărâre este apelul la un birou în măsură să le arate, statistic vorbind, care este cererea și oferta între feluritele ramuri de activitate. (...)

Să trecem la celălalt aspect al dezorientării, anume la dobândirea unor certitudini interioare, și al organizării cunoștințelor pe care urmează să și le însușească viitorul student.

Nu trebuie să ne ascundem după degete, absolventul liceului este, în cel mai bun caz, posesorul unor informații eterogene și greu utilizabile. Cariera lui intelectuală începe abia odată cu studiile universitare. Aici urmează să se producă o lămurire și cristalizare. Este o ireparabilă greșeală să se facă aceste studii numai în scopul de a dobândi un nou titlu academic. El nu are nici o valoare sau are una dubioasă, dacă nu este sprijinit pe o realitate profundă.

Vom observa aici că aceia care așteaptă totul de la profesori sau de la îndeplinirea obligațiilor școlărești într-un spirit pe care l-am numi funcționăresc comit și de data aceasta o amarnică greșeală.

Profesorul nu poate face minuni. Părerea mea este că munca personală a studentului are o importanță de primul ordin. Profesorii prezintă materialul fundamental al unei discipline și o metodă de lucru. Ei fixează un cadru și provoacă o orientare în mijlocul unei discipline. Toate acestea sunt necesare, sunt indispensabile, dar nu sunt suficiente. Studentul trebuie să fie el însuși, pentru el, un element activ. Sunt mulți care cred că au sfârșit cu obligațiile față de ei înșiși dacă au cumpărat un curs și l-au învățat aproximativ. Profundă eroare. Nu se poate învăța carte în sensul în care am arătat dacă în procesul de lămurire și de organizare intelectuală studentul rămâne un element pasiv. Se cere aici o intervenție personală și foarte serioasă. Nu se poate fructifica învățătura universitară fără cărți și fără o frecventare asiduă a bibliotecilor. Viața studentului e grea, e încărcată, o știm; dar vă spunem de la om la om, nici un sacrificiu nu e prea mare dacă se așază în mijlocul acestor 4-5 ani de universitate preocuparea permanentă și majoră a unei active lămuriri. Fără aportul unui conținut personal și fără o luptă continuă cu problemele studiului, cursurile universitare nu sunt decât literă moartă și un soi de discurs adresat surzilor. Între catedră și bănci se intercalează un vid, iar vidul nu rodește. (...)

Cred că în centrul preocupărilor unui student - oricare ar fi vicisitudinile vieții - trebuie să domine problema formării sale. Ce înțeleg prin această propoziție? Înțeleg două lucruri: preocuparea de a câștiga o serioasă orientare în domeniul pentru care au optat și preocuparea de a păstra în același timp un contact susținut cu ordinea ideilor generale. (...)

În sfârșit credem că epoca studiilor universitare este epoca cea mai prielnică pentru ca un tânăr să capete deprinderea de a se așeza personal în fața problemelor. În această vreme în care oamenii sunt ame­nin­țați să devină niște roboți, în care li se oferă o colecție de locuri comune, înspăimântător de stupide, în scopul de a-i dispensa să mai gândească, în aceas­tă vreme în care imitația și sugestia tind să transforme oamenii în exemplare de serie de o tristă banalitate, cu alte cuvinte să se anihileze cel mai de seamă bun al omului, personalitatea lui, socotesc că studentul trebuie să se lupte cu înverșu­nare pentru a-și apăra și păstra o independență și o autonomie spirituală. [subl. MV] (...)

Vă spun, luați viața în serios, acordați-i sensul celei mai grave probleme, nu glumiți cu ea. Fiți încredințați că toate polițele se plătesc, că se plătesc foarte scump. Scrutați adâncul conștiinței voastre și înțelegeți că o orânduire mai presus de puterile noastre omenești cere să onorăm tributul greșelilor pe care le-am făptuit față de noi înșine și față de oameni.