Amintiri despre părintele Petroniu

Înainte de a împlini vârsta de 95 de ani, în ianuarie 2011, părintele Petroniu a împlinit 81 de ani de vieţuire monahală. În aceşti ani a vieţuit în mănăstirile Neamţ, Cernica, Antim din Bucureşti, Slatina din Suceava, Curtea de Argeş, Sihăstria, toate din România, iar din ianuarie 1978, în Schitul românesc Prodromu din Sfântul Munte al Athonului, fiind sub jurisdicţia Mănăstirii Marea Lavră a Sfântului Atanasie Athonitul.

În toată această perioadă de 33 de ani de vieţuire şi slujire în Grădina Maicii Domnului din Athos a fost nelipsit de la slujbele bisericii, citind, dar mai ales cântând la strană, fiind un om de echilibru şi de stabilitate în obştea monahală, încât, atunci când un monah grec din Careia a fost întrebat de un străin dacă mai sunt călugări duhovniceşti în Sfântul Munte, el a răspuns: "Nu prea mai sunt acum aşa ceva, ci foarte puţini, între care doi români: Dionisie de la Colciu şi Petroniu de la Prodromu..." Ambii au plecat dintre noi. Părintele Petroniu, acum un an. Mai exact, în 22 februarie, în timp ce părinţii din obştea Schitului Prodromu se aflau la rugăciunea de seară - Vecernia. În chilia părintelui era linişte. La masa de lucru era ucenicul său, monahul Modest, care citea... De pe pat, locul său de suferinţă şi rugăciune în ultimele două luni de viaţă pământească, părintele a plecat în tăcere, parcă fără să-l mai intereseze ceva din lumea aceasta, lăsându-şi cortul trupului care nu-i mai trebuia, deşi în ultimele săptămâni durerile provocate de unele boli nu-l mai supărau aşa de tare. Stăreţia o dăduse în primire consilierilor schitului exact cu o lună în urmă, iar ucenicii şi-au ales alt stareţ. Corespondenţa cu lumea a redus-o treptat şi a lăsat un plic cu adresa scrisă, urmând a scrie obişnuitele-i rânduri de încurajare şi binecuvântare pe o jumătate de coală (format A5) pentru doamna Georgeta Bidilică din Ploieşti... poate va trimite scrisoarea de acolo... de unde s-a dus. Dar totuşi plicul a rămas aici, în chilie... Noi la masa de seară am aflat despre plecarea părintelui, dar am mers mai întâi la Pavecerniţă. Urmau pregătirile de înmormântare. Părintele şi-a îngrijit sufletul cum a ştiut mai bine, dar noi nu-l lăsăm în uitare. După slujbă, toată obştea ne-am prezentat la chilia părintelui Petroniu să ne rugăm pentru sufletul său, recent plecat dintre noi sau încă prezent nevăzut pe undeva, cu discreţia-i ştiută, privindu-ne cum îi grijim trupul. S-a hotărât ca ziua de înmormântare să fie peste trei zile pentru a putea lua parte la festivitate atât monahii, cât şi mirenii care vor dori. Unii ucenici au citit psalmi la căpătâiul părintelui două nopţi şi două zile, continuu, iar alţii s-au ocupat de celelalte pregătiri: mormânt, discursuri, masă, primirea pelerinilor, mai puţin sicriu, pentru că atoniţii nu obişnuiesc aşa ceva. Părintele Petroniu a avut o viaţă lungă, cu necazuri şi încercări, dar care nu l-au zdruncinat, aşa cum însuşi a arătat în 9 martie 1963 într-o scrisoare adresată patriarhului Justinian: "Sfânta Biserică m-a luat în grija ei deosebită încă din pragul copilăriei: m-a primit în cinul călugăresc, mi-a luminat mintea cu dumnezeieştile ei învăţături şi m-a cinstit cu harul Sfintei Preoţii. Departe de a fi ajuns la înălţimea harului şi a cinstirii, totuşi, în cei peste 30 de ani de viaţă mănăstirească, m-am străduit pe măsura neputinţelor mele să nu pătez haina şi să nu înjosesc vrednicia Preoţiei, legându-mă cu întreit jurământ: la primirea călugăriei, la absolvirea Facultăţii de Teologie şi la hirotonie să-mi păstrez neştirbită credincioşia, până la cea din urmă suflare. Nici atunci, când mi s-a poruncit să părăsesc obştea şi să dezbrac haina călugărească, nu m-am clătinat sufleteşte; am făcut ascultare şi am rămas neîmpuţinat în nădejdea reîntoarcerii, încredinţat că toate se petrec din îngăduinţa cea nepătrunsă de minte a Proniei Dumnezeieşti..." Părintele Petroniu a fost victimă a decretului 410 emis de comunişti în mod special pentru slăbirea monahismului ortodox din România. Dar aşa cum au procedat şi alţi monahi, când a găsit prilejul, a revenit în viaţa monahală (după aproape patru ani), considerând încercarea venită pe nedrept asupra sa ca un prilej de întărire în credinţa şi nădejdea în Dumnezeu. Cu credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, dar mai ales cu dragostea faţă de Dumnezeu şi semeni, deşi afişa o mare sobrietate, a străbătut aproape tot veacul al XX-lea, păşind cu încredere în cel de-al XXI-lea, având ca scop al vieţii viaţa veşnică. De mai multe ori l-am auzit vorbind despre anumite cazuri de delăsare morală sau incorectitudini: "Cum să mă prezint eu în faţa lui Hristos cu asemenea atitudine(i)? Ce răspuns voi da în asemenea situaţie? Să mă ocărască pe mine Domnul Hristos că n-am fost la înălţimea cerută?" Cu cumpătare şi dreaptă socoteală a lucrat toată viaţa, dar totodată cu timp şi fără timp, astfel că numele îi este pomenit în rândul ctitorilor Schitului românesc Prodromu. Era primul la strană Unui vieţuitor din obştea schitului care i-a făcut observaţie că în calitatea sa de stareţ nu ia măsuri cu fraţii cei neglijenţi în ascultările încredinţate şi mai ales cu cei care nu vin la slujbele bisericii, el a răspuns: "Pentru ce să-i cert, oare ei nu văd ce fac eu?" Părintele Petroniu avea ca ascultare: cancelaria, arhiva, biblioteca şi curtea interioară spre îngrijire. Toate acestea au fost scoase din paragină. La biserică, sâmbăta slujea Sfânta Liturghie. În paraclisul din grădină şi în celelalte zile era primul la strană. În vremea stăreţiei sale, Prodromu se numea "schitul florilor", iar incinta era admirată pentru mulţimea soiurilor de flori care creşteau în orice anotimp. Biblioteca a fost reorganizată din toate punctele de vedere şi chiar cercetată de specialişti, el însuşi fiind un cercetător. Arhiva a fost cercetată pentru recuperarea unor bunuri sau valori. La cancelarie s-au reluat întrunirile consiliilor, s-au întocmit procesele-verbale de constatare a multor lucrări de restaurare, cheltuieli şi venituri, s-au consemnat însemnările unor persoane importante care au vizitat schitul şi s-a ţinut o bogată corespondenţă cu credincioşi din toată lumea ortodoxă şi chiar din afara ortodoxiei. Nu neglija nici pelerinii, vreo câţiva ani fiind şi arhondar. Oricine dorea să vorbească cu gheronda îl putea afla cu mare uşurinţă, lucru remarcat şi de greci: "Stareţii Sfântului Munte foarte greu sunt de găsit, mai degrabă îl poţi întâlni pe preşedintele Greciei decât pe vreounul din ei; nu tot aşa este gheronda Petroniu, aştepţi puţin şi poţi vorbi cu sfinţia sa". Poate că nici acum nu a încetat vegherea şi supravegherea, vorbirea şi convorbirea, dar mai ales rugăciunea...