Amintiri din „casa harului“

Păstrăm în inimi bucuria şi căldura acelui ceas de „taină“ când ne adunam buchet acolo, seară de seară, la „casa harului“, cum o numeam. „Azi“, am sosit puţin mai devreme, ceilalţi aveau să apară în câteva minute. Stau pe canapeaua din faţa biroului, în aşteptare. Părintele aduce o carte şi scrie pe ea dedicaţia. Privindu-l aplecat deasupra paginii, aşa, cu pleoapele lăsate, având pe chipul său blând lumina şi bucuria gândului îndreptat spre acela căruia o dedica, are înfăţişarea unui sfânt dintre marii sfinţi părinţi mărturisitori, văzători cu Duhul.

 

Este atâta pace, atâta aşezare în atmosfera acestei încăperi, atâta lumină ca la un început de lume. Totul îţi vorbeşte despre frumos: icoanele pe sticlă, vechi, cu patina vremii, vorbesc despre un adânc de suflet românesc, poate mai ferm şi mai limpezit decât altunde la noi. Cărţile, ce par a îmbrăca pereţii, sunt puse în rânduială, aşa ca şi conţinutul lor. Ceasul de masă străbun, cu ticăitul lui energic, regulat, măsoară vremelnicia. Simţi cum coboară în tine, binefăcător, armonia şi pacea din jur. Apoi se aude soneria de la intrare şi măicuţa preoteasă deschide grabnic: „Ooo, ce bucurie! Bine aţi venit copii! Bine aţi venit, dragii mei!“ Intră cu toţii, vreo şapte la număr, în camera cât o chilie, dar pentru suflet cât o catedrală impunătoare. Părintele îi întâmpină cu zâmbetul dânsului cald, care şterge umbrele atozilnicului înnegurat. Îi sărută mâna cu evlavie şi se aşază pe aceeaşi canapea, strâns, unul lângă altul, mai aduc un scaun, ca să încăpem. Aşa era mereu, cu fiecare zi numărul nostru sporea.

Eram acolo, în vremi de căutări în ceaţă, sub ceruri zăbrelite; eram şi în cele care păreau a deschide zări nădăjduitoare. Eram de sărbători sfinte, colindători cu colinda mută, pitită în inimi, orfane de cuvintele binevestitoare, dar eram acolo şi atunci când plini de elan şi bucurie, glăsuiam slobod, cât puteam de tare, cântecele străbune despre Maica Preacurată cu Pruncul Său şi Mântuitorul nostru, Iisus Hristos-Mesia. Atunci ne simţeam „acasă“, în colţişorul „cel mai de acasă“ al sufletului nostru. Eram acolo cu doruri curate de împliniri poate prea înalte pentru puterile noastre. Părintele ne intuia mişcările gândului. Avea darul de a transmite binele, de a ne creşte încrederea. Dacă din mărturisirile noastre reieşea vreo cugetare nedreaptă, îl vedeam lăsând uşor pleoapele, tăcut, parcă lăsându-ne să mai reflectăm. Corectarea intervenea subtil, aproape neobservat, parcă venind de la noi. Ne reda astfel încrederea şi totodată bucuria. Învăţam să privim în noi, să ne întoarcem spre noi, smerindu-ne. Ne stăteau în faţă Sfinţii Părinţi filocalici, ca nişte munţi de lumină. Încercam să urcăm, dar ne dădeam seama că nu suntem pregătiţi, că este greu urcuşul. Ne lipseau coarda şi pitonii, dragostea curată, jertfelnică şi credinţa de foc. Atunci, în clătinarea noastră, îi simţeam mâna sigură, puternică şi iubitoare cum ne susţinea şi ne ferea de alunecări şi de cădere.

 

Ne-a vorbit odată părintele despre credinţa copiilor: simplă, curată, fermă, neîndoielnică. Când au examene, în drumul lor spre şcoală, intră într-o biserică să îşi facă o cruce şi să îşi atingă stiloul de icoane, fiind siguri că primesc tot ajutorul. Nu se îndoiau. „Asta este teologie adevărată“, spunea cu duioşie. Sfânta curăţie şi nevinovăţie a copiilor! Sfântul Nectarie n-a trimis el o scrisoare lui Dumnezeu cerându-i să-l ajute? Celor cu inima curată li se descoperă Dumnezeu, spunea un sfânt părinte din vechime.

 

Constatam multă dragoste a dânsului pentru copii. A venit odată o doamnă cu nepoţica ei, o fetiţă care avea un mic handicap: nu putea să lege uşor propoziţiile. Avea însă o mare nevoie de dragostea oamenilor. Aceasta era înţelesul, miezul existenţei ei, ca respiraţia. De aceea, toţi cei care o cunoşteau o iubeau. Nu ştia ce este ura. Cum a intrat în casă s-a îndreptat spre părintele şi măicuţa: „Mă iubiţi?“ - „Te iubim“, a fost răspunsul. „De ce mă iubiţi? Mă iubiţi mult? Cât de mult? Până la Dumnezeu? Dar cât este până la Dumnezeu? Tot aşa de mult îi iubiţi şi pe ceilalţi? Dar cel mai mult pe mine, nu-i aşa?“ Întrebări fundamentale pentru orice creştin şi cât de complexe şi profunde răspunsuri se cer pentru teologi.

Veneam din lumi cu preocupări şi experienţe felurite: academicieni, cercetători în ştiinţe, fizicieni, matematicieni, filozofi, poeţi, actori. Veneau şi înalte feţe duhovniceşti, de la noi sau de altunde, din apus şi din răsărit, trăiau cu toţii bucuria prezenţei de sfinţenie şi a binecuvântării sfinţiei sale. Eram ca o familie, ne simţeam una cu bucuriile, cu încercările noastre.

 

„Ieri“, Horea Paştina a venit cu o veste mare care i-a bucurat şi i-a impresionat până la lacrimi pe părintele şi măicuţa; ca şi pe noi. Au înfiat trei copii orfani pe care Emilia, soţia lui, i-a adus de la Jercălăi, unde ea restaura pictura bisericii. 

 

Într-un alt „ieri“, Horea a venit cu un portret pictat de el, portretul părintelui, pe care îl expune în prima sa expoziţie, la Sala Dalles. Marin Sorescu, poetul îndrăgit de noi, care nu lasă din mâini Filocalia, a adus cartea părintelui pe care a insistat să o editeze la editura sa: „Reflexii asupra spiritualităţii româneşti“. Doctoriţa Ştefania ne-a sugerat o faptă creştinească minunată pe care a şi pus-o în aplicare. Simţea datoria de a face ceva pentru sufletele celor care, părăsiţi în spitale, neîngropaţi creştineşte, au servit studenţilor ca subiecte pentru studiu. Ea a făcut zeci, poate sute de pomelnice pe care, însoţindu-le cu o sumă modestă, le trimitea la mănăstiri. Sensibilizaţi şi impresionaţi, călugării le cereau apoi în continuare, fără nici o recompensă. O faptă mult lăudată şi încurajată de părintele.

 

Am simţit totdeauna marea putere în rugăciune a sfinţiei sale; în viaţă, ca şi după „plecare“. Le-am simţit într-o clipă când nu mai exista posibil nici un ajutor omenesc. O măicuţă din grupul nostru a căzut la o boală incurabilă care o ameninţa cu sfârşitul grabnic. Era ajunul Sfântului Dimitrie, anul 1994, un an după „plecarea“ sfinţiei sale. L-a visat apărându-i în faţă şi spunându-i să se liniştească pentru că are s-o ajute. A doua zi, făcându-se Maslu în casa bolnavei, după pericopa ultimei Evanghelii şi după mirungere, ea s-a sculat din genunchi, complet sănătoasă, spre stupoarea medicilor, care nu înţelegeau ce s-a putut petrece. Noi însă am înţeles: acolo, lângă ea, fusese părintele nostru drag în rugăciune.

 

În rugăciune suntem şi noi azi, ca şi ieri, şi ca mereu cât vom trăi, pentru ca sufletul sfinţiei sale să fie în loc luminat împreună cu sfinţii din Biserica de Sus, înălţat din Slavă în Slavă.