Amintirile celui mai bătrân om din Căciulaţi

Satul tradiţional de câmpie s-a topit de mult. Uneori, mai zvâcneşte în amintirile bunicilor, mai clipeşte în poze vechi, îngălbenite, uitate prin rame mâncate de carii. De aceea, când mai întâlneşti un ţăran autentic de la şes, e sărbătoare, căci în vorbele lui simple, arămite, cu vechi intonaţii şi construcţii frazale renaşte o lume trecută, dar plină de savoare. O asemenea sărbătoare am trăit în această vară în satul Căciulaţi, din judeţul Ilfov, unde l-am cunoscut pe nea Nicolae Costache, un tataie de 91 de ani, vioi şi dornic de sporovăială.

A venit la întâlnire între două ploi, în curtea bisericii din sat, îmbrăcat ca un mire, să-şi depene povestea, aşa cum o face de câte ori i se iveşte prilejul. Nea Nicolae Costache, om nelipsit de la slujbe, este un fel de emblemă a satului, căci nu există ceva legat de trecutul aşezării să nu se raporteze, să nu se identifice cu persoana lui, nea Nicolae fiind cel mai în vârstă locuitor din Căciulaţi. Nu-i greu să-l porneşti, şi odată stârnit, nu se mai opreşte. Valuri-valuri de amintiri, istorii şi întâmplări petrecute de mult se prăvălesc peste tine, amalgamate şi rostite spontan, inimitabil, într-un limbaj propriu, savuros, unic, cu parfum de toamnă târzie, care, pe nesimţite, te întorc în lumea şi viaţa satului de acum un veac. Am selectat doar câteva din toate aceste povestiri, redându-le aşa cum au fost rostite, pentru a nu ştirbi din frumuseţea graiului povestitorului...

Războiul şi avionul cu regele Mihai

Sunt născut în 1922, la 18 august, în Căciulaţi. Soţia mi-a murit. Am avut doi băieţi, unu s-a prăpădit... Mai am unu', care vede dă mine. El e în Bucureşti, cu nevasta, cu copiii, şi are grijă dă mine. Şi acuma e la mine, sapă în roşii. Eu stau singur şi-mi fac treburile aşa cum pot. Sunt omorât dă treabă, până acuma am udat! Am avut mazăre. Acuma am roşii, vinete, fasole şi mărunţişuri d-astea. Am prins războiul ăsta de pe urmă. În '44, am plecat pă front, că intrase ruşii în ţară. Şi am stat până pă 20 august. Era într-o duminică şi ne-a dat ruşii peste cap. Şi am mers aşa în debandare toată ţara. Când am ajuns eu la Mărăşeşti, venind pă jos noaptea şi ziua, că ne-a alergat ruşii cu aviaţia, a trecut un avion înspre ei. Acuma noi ne întrebam: „Unde s-o fi ducând ăla, nu ştie că a intrat ruşii în ţară?“ Da' un ofiţer, băiat dăştept, zice: „A trecut regili Mihai pă deasupra gării, acoloşa. A fost chemat, ori a aranjat d'aicişa să să ducă la Stalin ca să-ntoarcem armili împotriva nemţilor“. Până la 4 după-masă, când a trecut înapoi, a început ai noştri să-i omoare pă nemţi. Am mers cu Regimentul 32 Mircea cel Bătrân de la Ploieşti până la Calafat, unde ne-am organizat, apoi am ajuns în Cehoslovacia până la Brno. D-acolo am venit spre ţară numai pă jos, că nu ne-a mai luat ruşii cu ei la Berlin...

„Blamberoaia“ şi cum „dormea“ Sadoveanu 

Nu ştiu cum a apărut aici unu' Blaremberg. Era dintr-o familie mare. Şi ăsta a contribuit la biserica noastră cu un clopot mare, care când să trăgea îi pronunţa numili. Făcea aşa: „Blaa...remberg! „Blaa...remberg“...„Blaa...remberg!“ Aşa striga şi bătrânii noştri pân sat! În 1916, mama avea 18 ani. Ştia carte, domnule, nu ştiu de unde învăţase. De la ea ştiu că nemţii care vinise în sat s-a suit în clopotniţă, a dat clopotu' cu funiile jos şi l-a luat cu ei în Germania pentru cartuşe. Blamberoaia, când a vinit aicea, spunea tata-mare al meu că era o doamnă grasă şi şedea în Bucureşti pă Teiul Doamnei. Şi când a făcut palatu' aicea şi biserica şi şcoala şi hanu', a plantat o linie dă tei cât a ţinut moşia, ca să ajungă cu bulervardu' până la Bucureşti, la Teiu' Doamnei, la celălalt palat al lui Ghica. Palatu' ăsta dă la noi dân sat are o sută dă camere. Era acolo două doamne: Miţa şi Irinica. Pă una din ele am prins-o şi io. Astea lua dă Paşte ouă şi cozonaci şi le punea la toate movilili dă la hotar. Şi ai noştri, cum pleca alea cu şareta, să ducea acolo şi scotea cozonacu şi ouli şi le mânca!

Mai târziu, vinea aici la palat scriitori. L-am cunoscut pă Sadoveanu şi mai era unu, Blaga. Aveam un cumnat care lucra acolo. Şi mă duceam la el şi el mi-l arăta pă Sadoveanu. Şi io îmi scoteam pălăria şi-l salutam. Avea Sadoveanu ăsta un om în etate după el tot timpu'. Şi Sadoveanu dormea aşa pă el. Şi io ziceam: „Mă Vică, ăsta doarme? Ce face?“ „Bă, uite doarme, ştiu io, şi vorbeşte aşa din gură, ăăă, ăăă, ăăă, şi ăla după el trebuie să fie atent ca să scrie ce zice. Şi el după aia începe să facă cărţi, înţelegi?“

Securiştii lui Iştoc şi flăcăii satului

Aicea, în spatele bisericii noastre, să mutase într-o casă Securitatea. Comandantu' era unu', căpitanu' Iştoc. Apoi, după el, Madar, Vasilescu şi alţii. Da' nu astea era numili lor adevărate, ca să nu să ştie lumea cum îi cheamă! Odată i-a bătut flăcăii noştri pă doi sublocotenenţi de-ai lor, din cauza unor fete. I-a bătut de i-a nenorocit, domnule, că era beţi! Le-a motolit căşchetili rău dă tot! Îi prindea, îi mai bătea, îi prindea îi mai bătea! În timpu' ăsta, eu eram asesor popular la Judecătorie. M-a propus Nicu lu' Purcel şi m-a ales poporu'.  Şi la urmă, dacă i-a dat pă ăştia în judicată, era un tablagiu, Madar, şofer la o maşină la care noi îi ziceam „căruţa cu trei geamuri“. Şi ăsta vinea din partea unităţii la judicată. Era un judicător, Gabi Mihăiescu, de la Tribunalul Mare din Bucureşti, care a vinit aici în sat să-i judice. Şi pă mine, mă tot înjura Madar, că ţineam cu flăcăii. I-am zis judicătorului: „Domnule judicător, vreţi să-i băgaţi în puşcărie? Unde scrie că un ofiţer de poliţie să vie să-ţi ia gagica să joace cu el, dacă ea nu vrea? Ăştia n-a vrut să le dea gagicili şi-acuma tot ei e vinovaţi?“ „Păi ce să facem?“, mă întrebă judicătoru'. Îmi dădea Codu' Penal acasă şi-l citeam, cum citeam Biblia îl citeam şi p'ăsta. „Eu zic aşa: noi suntem civili, ei militari. Ei să ceară dosaru' dă la noi, să meargă la Tribunalu' Militar. Ca să vază şi ăia ce face militarii lor la noi în comună. Că noi nu suntem străini, noi suntem adevăraţi români, care muncim la colectiv!“ Când a auzit judicătoru', m-a mângâiat şi mi-a zis: „Gata, le dăm un termen şi pă urmă îi spunem lu' căpitanu' lor Iştoc Ion să ia legătura cu mine“. Şi când a auzit securiştii să-i trimeată acolo s-a terminat. A renunţat la plângere, a zis că s-a împăcat.

Era aici, în fundu' grădinii, nişte case locuite. Acolo îi aducea pă oameni, îi lua cu maşina, nevinovaţi, cu copii, cu femei, îi aducea şi-i împuşca. Făcea gropi ziua, seara îi ducea pă malu' gropilor, îi împuşca şi-i acoperea cu pământ. S-a dovedit încoace că e acolo oameni morţi mulţi, câteva sute. Se zice că e morţi vechi. Dă unde? E omorâţi dă securişti!

Secretul vieţii şi mămăliga albastră

Toată lumea mă întreabă dă secretu' vieţii. Domnule, io nu am avut secrete, io am fost drept. Ce am ştiut am spus. Puteam să mor, da' am avut zile. Când m-a luat militar, în 1943, domnule, nu ne dădea să mâncăm. Militar, şi răbdai dă foame! Eram cu regimentuâ lângă Mizil, şi vinea nişte ţigani cu nişte cufere pline cu mămăligă. Făcea mămăliga bucăţi, tăiate frumos, le punea în cufere şi vinea să ni le vândă. Şi când desfăcea cuferili, se vedea ploşniţili moarte acolo. Era, dom'le, mămăliga albastră! Am mâncat acolo şase luni numai mămăligă albastră. N-am văzut pâine în armată. În linia întâia, am avut un băiat bun, mai mare ca mine cu doi ani, Gavrilă Nicolae, care a scăpat din prizonierat de la ruşi, că i-am făcut semn să se retragă, da' el nu s-a retras şi a căzut prizonier. Ăla făcea în fiecare zi două mămăligi şi ni le aducea la grupa noastră. Aşa ne-am hrănit. Acuma io sunt cel mai în vârstă din tot satu'. Tata mare al meu a trăit 93 de ani. Mama mea tot 93 de ani a trăit. Şi io am ajuns la 91. Acuma, io dă ce să fiu mai prost ca ei? Nu trebuie să trec şi io dă vârsta asta? Măcar să depăşesc cu un an! Înainte nu prea-mi plăcea mâncarea. Da' acuma îmi place toate mâncărurili. Acuma mănânc ce îmi dă nor-mea. E moldoveancă. Ştie să facă o mâncare...

Nu prea mai văd bine, dă la aparatu' dă sudură. Că făceam garduri, porţi şi sudam fără mască. D-aia nu mai văd, mă prindea flama.

Despre Biserică şi semnul crucii

Eu cred într-Unul Dumnezeu şi în Maica Domnului, vin la biserică. Când plouă şi nu pot să viu, ascult de la Patriarhie slujba la radio. Mă închin, spun rugăciuni. Tinerilor le-aş spune aşa: prima dată, ca să spui drept, să fie credincioşi şi să creadă în Dumnezeu şi în cruce. Că uite de ce: când am plecat pă front, mama  mi-a zis: „Maică, de câte ori vei intra în foc, să-ţi faci cruce (îl podidesc lacrimile!), să te închini, că aşa făcea tac-tu! Şi aşa am făcut!... Am fost în incursiuni, am fost în pericole, dar mi-am făcut cruce şi am scăpat.

Odată, după război, m-am dus cu nişte paie de mei cu căruţa, cu o coloană mare, la Mizil. Am ajuns, am predat comanda şi am plecat noaptea d'acolo înapoi, că plecase toţi. Dom'le, la un moment dat, vorba aia, ca omu'. Opresc căruţa şi mă dau mai încolo. Nu putui să pun şi io un lanţ de picioru' la o iapă, să nu plece? Nu am pus. Şi iepele, când a văzut că căruţili a trecut pă lângă ele, s-a dus şi ele. Şi io am rămas pă loc. Ce să fac acuma? Şi dacă am văzut că nu ştiu ce să fac, mi-am făcut cruce şi m-am dus la gară şi am plecat spre Ploieşti. Am ajuns acolo unde avusesem gazda. Nu ştiam încotro să caut iepili. Apuc o maşină care trecea spre Mizil, că d-acolo încoa trebuia să urmăresc io pă unde poate trecuse iepili mele. Când am ajuns la Mizil, nu am ştiut că am ajuns, şi am mers mai departe o staţie, la Săhăteni. Când mă dau jos din maşină, văd un post de miliţie şi acolo iepili mele cu căruţa! Le găsise miliţienii, şi le-a luat ei, că altfel le lua ruşii dacă le găsea, că era ruşii în ţară. Şi atunci mi-am dat seama că Dumnezeu mă trimisese chiar acolo. De atunci nu există să nu mă închin la Dumnezeu...