„Tronul Lui, flăcări de foc”
„Am privit până când au fost aşezate scaune, şi S-a aşezat Cel Vechi de zile; îmbrăcămintea Lui era albă ca zăpada, iar părul capului Său curat ca lâna; tronul Lui, flăcări de foc; roţile lui, foc arzător. Un râu de foc se vărsa şi ieşea din el; mii de mii Îi slujeau şi miriade de miriade stăteau înaintea Lui! Judecătorul S-a aşezat şi cărţile au fost deschise.” Daniel 7, 9-10
Din tronul flăcărilor de foc mistuitor (Deuteronom 4, 24; Evrei 12, 29) al dumnezeirii sau al Preasfintei Treimi, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, conform revelației „Celui Vechi de zile”, de care s-a învrednicit în mod unic Sfântul proroc Daniel din Babilon, izvorăsc și se pogoară atât flăcările de foc vâlvâitoare ale sabiei Sfinților heruvimi, rânduiți să păzească drumul către pomul vieții (Facere 3, 24), până la Învierea lui Hristos, cât și para de foc de după asfințitul soarelui, care a mistuit jertfa marelui patriarh Avraam din cartea Facerii (Facere 15, 17).
Flăcările de foc din Tronul dumnezeirii sunt cele care au aprins rugul revelației lui Moise din Sinai, din mijlocul căruia i s-a descoperit Dumnezeu și i-a vorbit alesului Său, ca nimănui altuia, făcând din rugul aprins al revelației Exodului un adevărat tron al pustiei, „care arde și nu se mistuiește” (Ieşirea 3, 3). „Iar Domnul mergea înaintea lor: ziua în stâlp de nor, arătându-le calea, iar noaptea în stâlp de foc, luminându-le, ca să poată merge și ziua și noaptea. Și n-a lipsit stâlpul de nor ziua, nici stâlpul de foc noaptea dinaintea poporului” (Ieşirea 13, 21-22) - poporului evreu de atunci și poporului creștin de astăzi! Din flăcările de foc ale Tronului dumnezeirii au strălucit fulgerele de pe Sinai la darea legii și s-au auzit tunetele cutremurătoare: „Iar Muntele Sinai fumega tot, că se pogorâse Dumnezeu pe el în foc; și se ridica de pe el fum, ca fumul dintr-un cuptor, și tot muntele se cutremura puternic” (Ieşirea 19, 16-18).
Din flăcările de foc ale Tronului dumnezeirii s-a pogorât foc din cer la sfințirea templului lui Solomon din Ierusalim, în urma rugăciunii lui împărătești stăruitoare, de la târnosire, conform relatării Sfintei Scripturi: „Când a sfârșit Solomon rugăciunea, s-a pogorât foc din cer și a mistuit arderea de tot și jertfele și slava Domnului a umplut templul” (II Paralipomena 7, 1); și tot din flăcările de foc ale Tronului dumnezeirii s-a pogorât foc din cer peste jertfa Sfântului proroc Ilie Tesviteanul de pe Carmel, în urma rugăciunii profetice unice a acestuia, „la vremea jertfei de seară”: „Și s-a pogorât foc de la Domnul și a mistuit arderea de tot și lemnele și pietrele și țărâna și a mistuit și toată apa care era în șanț” (III Regi 18, 36-38).
Prin Cincizecime contemplăm un neîncetat Rug aprins al lui Moise
Flăcările de foc ale Tronului dumnezeirii s-au revărsat și s-au pogorât la Cincizecime sau Rusalii sub chipul limbilor de foc ale Duhului Sfânt, împlinindu-se la cincizeci de zile după Înviere cuvintele arzătoare ale Mântuitorului Iisus Hristos: „Foc am venit să arunc pe pământ, și cât de mult doresc să fie aprins” (Luca 12, 49; Faptele Apostolilor 2, 1-4), făcând din Cincizecime Pâlnie a Vechiului Testament și Potir al Noului Testament; iar prin Cincizecime, Rusalii neîncetate, în care contemplăm un neîncetat Rug aprins al lui Moise, un neabătut stâlp de foc al poporului ales, o neîncetată sfințire a templului lui Solomon și o neîncetată Epicleză a Sfântului proroc Ilie de pe Carmel, prin pogorârea neîncetată a flăcărilor Tronului dumnezeirii sub chip de limbi de foc.
Răpirea lui Enoh la cer se va fi făcut tot prin flăcările de foc ale Tronului dumnezeirii, iar carul cu cai de foc al înălțării Sfântului proroc Ilie la cer (IV Regi 2, 11) va fi fost plin de flăcările de foc ale Tronului dumnezeirii din cartea Sfântului proroc Daniel (7, 9); tot așa precum și carul heruvimilor de la râul Chebar din vedenia Sfântului proroc Iezechiel de mai târziu, adus dinspre miazănoapte de „un vânt vijelios, un nor mare și un val de foc, care răspândea în toate părțile raze strălucitoare” (Iezechiel 1, 4). Din flăcări de foc trebuie să fi fost „scaunul înalt și măreț” pe care Sfântul proroc Isaia L-a văzut pe Domnul Savaot șezând în templu, în vedenia serafimilor; ca și tronul mare alb al Celui Ce ședea pe el, din revelația Înfricoșătoarei Judecăți de Apoi, din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul (Apocalipsă 20, 11). „Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe Tronul slavei Sale” (Matei 25, 31) - „Tronul Lui, flăcări de foc” (Daniel 7, 9).
Din sufletele și inimile noastre să iasă focul dragostei și dorului după Dumnezeu
Flăcările de foc ale Tronului dumnezeirii aprind prin vârful toiagului îngerului ce s-a arătat la stejarul de la Ofra, jertfa judecătorului Ghedeon, din seminția lui Manase, la sfârșitul celor șapte ani de asuprire din partea madianiților: „Atunci îngerul Domnului, întinzându-și vârful toiagului ce-l avea în mâna sa, s-a atins de carne și de azime; și a ieșit foc din piatră și a mistuit carnea și azimile; și îngerul Domnului s-a făcut nevăzut din ochii lui” (Judecători 6, 21). Tot astfel și din sufletele și inimile noastre, adeseori împietrite, să iasă focul dragostei și dorului după Dumnezeu, prin harul Duhului Sfânt, înaintea Tronului Căruia ne vom înfățișa cândva la Judecată. Pentru aceasta, adeseori avem nevoie de vârful unui toiag arhieresc și duhovnicesc, îndrumător și mustrător, care să ne reaprindă jertfa viețuirii noastre în Hristos.