„Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile”

Sărbătoarea Înălțării Domnului cu trupul la cer încheie perioada pascală din timpul anului bisericesc, care a început la Învierea Domnului. Timp de 40 de zile, s-au evidențiat bucuria și optimismul aduse de ridicarea Domnului din morți, iar acum se vestește desăvârșirea acestui act al mântuirii prin așezarea firii umane „în sânurile dumnezeirii”, „la dreapta slavei dumnezeiești”.

Încercăm în continuare să prezentăm ce înseamnă pentru noi acest eveniment din istoria mântuirii abordând o cheie duhovnicească de interpretare.

În Evanghelia după Sfântul Luca, Înălțarea Domnului cu trupul la cer este plasată imediat după Înviere, după arătarea Domnului către ucenicii adunați în așteptarea evenimentelor înfricoșătoare. Ea pare să aibă loc chiar în Ziua Învierii (Luca 24, 50-53).  În Faptele Apostolilor, același Evanghelist Luca spune că Domnul Hristos S-a arătat după Înviere ucenicilor, timp de 40 de zile, „prin multe semne doveditoare” (Fapte 1, 1-4). Această aparentă nepotrivire își regăsește rezolvarea din interpretarea teologică asupra Învierii. Din punct de vedere teologic, Învierea din morți este ridicarea firii umane la cea mai înaltă stare a îndumnezeirii ei, la unirea deplină cu firea dumnezeiască, și la putința revărsării harului dumnezeiesc și prin intermediul acesteia către lume. Pe de altă parte, timpul de 40 de zile, de la Înviere până la Înălțare, face parte din planul dumnezeiesc - iconomia divină - de pregătire a firii umane treptat pentru noile orizonturi existențiale la care ea este înălțată. În această fire umană este recapitulată întreaga umanitate, de aceea Înălțarea este în același timp și înălțarea duhovnicească a oamenilor de pe pământ la un nou mod de existență duhovnicesc, lucrare care cere timp și pregătire.

Ce înseamnă aceea că „S-a suit”? 

Din perspectivă duhovnicească, Înălțarea Domnului de pe pământ la cer este dublată de marea Lui pogorâre de la cer la pământ, de întruparea și suferirea tuturor limitărilor și afectelor firii umane căzute, a suferințelor și în cele din urmă a morții răscumpărătoare de pe cruce. Sfântul Apostol Pavel spune: „Iar aceea că S-a suit - ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului? Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple” (Efeseni 4, 9-10).

Apostolul ne descoperă realitatea duhovnicească din spatele acestor evenimente greu de cuprins cu mintea. Învierea și înălțarea firii umane la cer nu puteau avea loc fără coborârea Fiului lui Dumnezeu către natura umană, iar din perspectivă dumnezeiască, Înălțarea este coborârea firii dumnezeiești către umanitate. În planul vieții noastre interioare, acest principiu al înălțării prin smerenie, prin autodeterminare și limitare este explicat de Sfântul Cuvios Sofronie Saharov, care l-a dezvoltat din învățătura primită de la un alt mare sfânt al secolului 20, Cuviosul Siluan Athonitul. El spune că singura cale de înălțare a omului către Dumnezeu este prin intermediul smereniei, al zdrobirii orgoliului. În acest fel, omul urmează „calea împărătească” a Mântuitorului Iisus Hristos, Care nu numai că a spus: „Căci, oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 14, 11), dar a arătat și în mod practic și existențial că marea biruință asupra morții și înălțarea cu firea umană la cer au fost prefațate de pogorârea Lui în „cele mai de jos ale pământului”. Sfântul Cuvios Sofronie spunea că omul trebuie să se înscrie într-un mod de viețuire asemănător cu cel al Domnului Hristos, și că înălțarea omului din moartea firii umane căzute nu poate fi făcută în afara marilor acte care constituie pocăința și smerenia. Părintele spunea că la începutul Postului Mare omul trebuie să își fixeze în minte obiectul nevoinței: trăirea în propriul trup a învierii din moartea cauzată de păcat, și explica că dacă omul la finalul perioadei nu trăiește în sine Învierea Domnului ca o împrospătare a stării propriei ființe, atunci a ratat folosul acestei perioade. Acest lucru ne arată că marile evenimente ale mântuirii, reprezentate ca sărbători în cursul anului bisericesc, dacă sunt trăite doar ca jaloane peste care trecem și nu se schimbă nimic în noi, atunci pierdem folosul lor.

Revenind la Înălțare, Părintele explica că nimeni nu poate trăi Înălțarea dacă nu experimentează într-o anumită formă smerenia: „Și când petrecem într-o stare de suferință a întregii noastre ființe - și a duhului, și a minții, și a inimii, și a trupului, când suferim din toată făptura noastră, nevoindu-ne a nu păcătui - noi înșine nu gândim că ne facem părtași suferințelor lui Hristos, dar Dumnezeu poate să recunoască acestea ca părtășie în suferințele lui Hristos și poate să ni le atribuie, dupa judecata Sa, iar nu după a noastră. Calea noastră este totdeauna a ne smeri; iar a ridica și a proslăvi aparține lui Dumnezeu. Așa că nu trebuie a ne îngriji să ne ridicăm pe noi înșine undeva, de perii capului. Trebuie să trăim cu un cuget cât se poate de smerit. Iar dacă Dumnezeu dăruiește ceva, aceasta se întâmplă în forme exterioare care te lasă uimit. Aceasta însă este de la Dumnezeu, iar nu de la noi” (Cuvântări duhovnicești, vol. I, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2013).

Smerenia noastră prefațează înălțarea noastră

Smerenia noastră prefațează înălțarea noastră, pocăința noastră premerge proslăvirea noastră. Acest lucru se întâmplă așa datorită compatibilității dintre noi și Fiul lui Dumnezeu a Cărui smerenie a fost urmată de preaslăvirea Lui de către Tatăl, nu numai ca Dumnezeu, dar și ca Om. Fiul lui Dumnezeu nu a socotit o știrbire în firea Lui dumnezeiască în a Se întrupa, ci chipul lui Dumnezeu rămânând, S-a smerit pe sine, ascultător făcându-Se până la moarte pe cruce, ne explică Sfântul Apostol Pavel (Filipeni 2, 5-11).  Noi înșine descoperim  din mica experiență că trebuie să purtăm în noi smerenia după chipul smereniei lui Hristos, dar Sfântul Sofronie Saharov explică că smerenia lui Hristos nu se poate compara cu cea umană, este infinit mai adâncă în conținutul ei.

În condițiile istorice ale căderii noastre, lucrarea omului este în a urma pe cât se poate Domnului Hristos „cu frică și cu cutremur”. Prefacerea noastră interioară ține de lucrarea nevăzută dar reală a harului care iradiază din umanitatea îndumnezeită a lui Hristos, așezată de-a dreapta Tatălui. Cuviosul Sofronie exprimă astfel această lucrare: „Negreșit, vor fi ceasuri, săptămâni, ani, când ne vom petrece vremea fără simțământul viu că în noi lucrează Duhul. Această perioadă este importantă. Atunci ne vom putea arăta credincioșia în dragoste către Dumnezeu: fără a avea simțământul harului lucrător în noi, trăim așa ca și cum el ar fi cu noi. În cartea despre Starețul Siluan eu scriu cum gândea el: Dacă vom păzi cu credință poruncile lui Dumnezeu, veni-va vremea când harul va veni, și de acum va rămânea pururea cu noi”.