Traumele din copilărie care ne urmăresc și la maturitate

Traumele din copilărie nu dispar odată cu trecerea timpului. Chiar și atunci când nu sunt recunoscute ca atare, ele pot continua să influențeze viața de adult prin reacții emoționale intense, tipare relaționale repetitive, hipervigi­lență, frica de respingere sau dificultatea de a pune limite sănătoase. Uneori, trecutul nu se exprimă prin amintiri clare, ci prin corp, anxietate, neîncredere și modul în care ne raportăm la noi și la ceilalți. Psihoterapeutul Adelina Matei atrage atenția că nu orice experiență dureroasă devine traumă, însă anumite contexte din copilărie pot lăsa urme profunde și pot continua să modeleze, în tăcere, prezentul emoțional al unui adult.

Traumele psihologice din copilărie nu dispar odată cu trecerea anilor. Ele se metamorfozează în tipare emoționale, reacții automate, difi­cultăți re­la­țio­nale care pot afecta întreaga viață de adult. Chiar dacă mulți nu etichetează expe­riențele dificile drept traume, efectele acestora se resimt în felul în care acționăm zi de zi, luăm decizii, relaționăm cu cei din jur, interpretăm un refuz sau o încurajare și reacționăm la vorbele celorlalți.

„Partea bună este că trauma psihologică poate fi procesată și integrată. Dacă suntem atenți la noi înșine, ne observăm, suntem cu­rioși să ne punem întrebări despre ce ni se întâmplă, ea poate fi identificată, înțeleasă și integrată. Nu orice lucru rău care ni se întâmplă devine o traumă. În literatura de specialitate, trauma psihologică este definită ca reacția la o expe­riență de violență, abuz, pierdere sau la un eveniment care depășește capacitatea persoanei de a-l procesa și integra. Cu alte cuvinte, un eveniment poate deveni traumatic nu doar prin gravitatea lui, ci și prin măsura în care copilul poate să îl proceseze și este ajutat să o facă. După un astfel de eveniment, dacă un copil nu primește sprijin emoțional de la un adult disponibil afectiv, dacă nu este ascultat, înțeles și susținut continuu să depășească evenimentul, acesta va ajunge să simtă că ceva este în neregulă cu el. Acest lucru îl va face să simtă că nu este suficient de bun, va fi critic cu el însuși, îi va fi teamă să nu fie respins și, din această cauză, îi va fi greu să stabilească limite sănătoase față de ceilalți și de propria persoană; poate apărea chiar nevoia de a-i salva sau controla pe ceilalți”, arată psihoterapeutul Adelina Matei.

Trauma „vorbește“ prin corp

Din perspectiva abordărilor somatice ale traumei, Peter Levine susține că trauma „vorbește” prin corp. Spre deosebire de animalele sălbatice care se „scutură” instinctiv de stres după un pericol, copiii nu au mereu această posibilitate. Dacă trăiește într-un mediu neglijent sau abuziv, copilul intră în starea de îngheț (freeze); acest lucru înseamnă că energia de supraviețuire, nefiind descărcată, rămâne „încapsulată” în corp, iar la maturitate se manifestă printr-o stare constantă de hipervigilență sau, la polul opus, de amorțeală emoțională (disociere). În viața de adult, această disociere se poate manifesta prin dificultăți de a-și conștientiza nevoile fizice (cum ar fi oboseala sau foamea) sau nevoile emoționale. Levine subliniază că, fără a fi „prezenți” în propriul corp, nu putem trăi o viață autentică sau dezvolta relații bune cu ceilalți.

„Evenimente copleșitoare din copilărie pot fi împărțite în două categorii, iar diferența dintre ele este importantă pentru felul în care afectează dezvoltarea emoțională și psihologică a copilului. Evenimentele traumatice cu caracter unic sunt situațiile intense, șocante care se întâmplă o singură dată sau foarte rar. Acestea sunt experiențe bruște, neașteptate, care depășesc capacitatea copilului de a le înțelege și de a le procesa. Acestea pot fi: pierderea neașteptată a unui părinte, un accident grav, un episod izolat de violență sau abuz, o intervenție medicală dureroasă sau înspăimântătoare. Impactul specific poate da reacții intense de frică, confuzie, neputință, coșmaruri, anxietate legată de situații similare. Evenimentele traumatice cu caracter continuu sunt experiențele repetitive care creează un mediu nesigur sau imprevizibil, cum ar fi: neglijarea cronică, expunerea continuă la conflicte familiale, creșterea într-un mediu violent sau instabil, abuzul emo­țional, fizic sau sexual. Copilului îi este afectată imaginea de sine, pierde încrederea în ceilalți, are difi­cultăți în reglarea emoțiilor, proble­me de atașament, dificultăți în relații, poate apărea chiar anxietatea generalizată sau depresia”, arată Adelina Matei.

Reziliența, formă de adaptare la o viață funcțională

Franz Ruppert propune ideea unei clivări între partea sănătoasă și partea traumatizată la o persoană care trăiește o traumă nerezolvată. Un factor important îl constituie reziliență psihologică, care reprezintă capacitatea unei persoane de a face față evenimentelor stresante sau traumatice și de a se adapta într-un mod pozitiv. Din acest motiv, capacitatea de reziliență a unei persoane mobilizează partea sănătoasă după un eveniment traumatic, așa încât persoanele pot face față cu mai multă ușurință provocărilor cotidiene, reușind să se adapteze și să crească.

Ne dăm seama că o traumă psihologică din copilărie nu a fost depășită și încă ne influ­ențează în viața de adult atunci când suntem atenți la anumite lucruri care ne dau o stare de disconfort în mod continuu. Uneori, nu suntem atenți la aceste semne și, în urma unor stimuli externi inconștienți, se activează în noi anumite stări și senzații de o mare intensitate.

„Le vom lua pe rând și vom începe cu acele indicii care apar destul de des și se manifestă cel mai mult în relații, în modul în care reacționăm emoțional și la felul în care ne percepem pe noi înșine. Reacțiile emoționale disproporționate pot fi un semnal atunci când o situație banală din prezent declanșează emoții mult mai intense decât ar fi normal. O observație neutră poate fi percepută ca o critică dură, iar o discuție obișnuită poate activa emoția de furie sau frică. Aceste reacții disproporționate nu sunt despre momentul prezent, ci mai degrabă despre o rană veche care încă nu s-a vindecat. Tiparele relaționale repetitive apar fără a fi conști­entizate și fac să se repete dinamici disfuncționale familiare din copilărie. Putem alege parteneri critici, autoritari, violenți sau indisponibili emoțional, pentru că acest tip de relație, chiar dacă este dureroasă, ne este cunoscută și creierul tinde să creeze ceea ce a învățat devreme în viață. Perfecționismul excesiv devine o strategie de supraviețuire învățată în copilărie pentru cei care au crescut într-un mediu critic și imprevizibil. Ei ajung să creadă că valoarea lor depinde de perfor­manță, iar în viața adultă acest lucru se transpune printr-o presiune continuă, autoexigență extremă și o mare dificultate de a accepta greșelile. Trauma timpurie poate crea o sensibilitate crescută la semnale reale sau imaginare de respingere, apărând frica de abandon sau respingere. Adultul poate simți nevoia constantă de reasigurare, poate trăi în relații fuzionale și de depen­dență emoțională, poate interpreta tăcerea ca pe un pericol că va fi părăsit sau poate evita apropierea emoțională de teama de a nu fi rănit din nou”, precizează psihoterapeutul Adelina Matei.

Semnele că trecutul traumatic încă influen­țează prezentul includ și dificultatea în a acorda încredere oamenilor, sentimentul că trebuie să se descurce singur, dificultatea de a pune limite sănătoase în re­lația cu sine și cu ceilalți, tendința de a evita conflictele sau, dimpotrivă, de a reacționa defensiv. În unele situații, manifestările men­ționate anterior, care au în spate o traumă psihologică neprocesată, sunt ignorate sau neînțelese. După un timp, poate chiar ani de zile de la petrecerea evenimentului, pe fondul unor împrejurări asemănătoare cu ale întâmplării traumatice, această traumă poate ieși la su­prafața într-un mod brutal. Organismul intră într-o stare de alertă specifică supraviețuirii, apare frica, de cele mai multe ori apar și atacuri de panică cu manifestări intense, apare senzația de co­pleșire. Un anume miros, o anume perioadă din an care are legătură cu evenimentul, poate o constrângere sau o apropiere fizică ori o anume privire, toate acestea sunt stimuli care scot la suprafață faptul că ceva nu este în regulă. În acest caz, atunci când persoana nu reușește să înțeleagă ce i se întâmplă, este bine să consulte un specialist.